Cu cine mergi alături?

Copilul completează, însă nu poate substitui existența partenerului de lângă tine, cel care ți-a trezit odată fluturașii în stomac, cel în care ai încredere și care îți este alături chiar și atunci când ești prea orbit de dragostea asta nebună și diferită, ce te-a luat cu asalt odată cu apariția copilului.

Copiii noștri sunt ființele ce ne trezesc oarecum la viață. Cel puțin așa ar trebui să fie.

Ei ne încarcă existența cu atâta iubire încât sufletul nostru ar putea exploda în mii de fărâme dacă nu ar avea proprietatea frumoasă de a crește exponențial cu iubirea din el.

Ei ne umplu viața de culori și fericire și ne fac să ne dorim să fim mai buni. Sau cel puțin așa e pentru mine perioada asta de când sunt părinte.2018-09-25 19.30.17

Vreau să fac mai multe, să fiu mai bună, să fiu mai iertătoare și mai răbdătoare, mai cuminte și mai luptătoare, pentru că copilul meu merită.

În același timp eu tot merit. Eu merit să fiu mai bună, mai înțelegătoare cu mine și cu cei din jur, mai iubitoare și mai frumoasă, mai plină de credință și răbdare, mai liberă în așteptări și în gândire.

Eu merit să îmi iubesc copilul și să las iubirea asta să facă ceva frumos cu mine. Eu merit să mă feresc de capcanele pe care le poate întinde mintea noastră încărcată de dorința de a ne jertfi. Nu vreau să mă simt vinovată că am ieșit să mă plimb singură, sau că mi-am luat o rochie nouă, sau că am vrut să petrecem o seară în doi cu soțul meu.

Copiii sunt niște prelungiri firești ale unei iubiri născute între doi indivizi, ce s-au ales unul pe celălalt înainte ca copiii să îi aleagă pe ei.

Copilul completează, însă nu poate substitui existența partenerului de lângă tine, cel care ți-a trezit odată fluturașii în stomac, cel în care ai încredere și care îți este alături chiar și atunci când ești prea orbit de dragostea asta nebună și diferită, ce te-a luat cu asalt odată cu apariția copilului.

Eu am ascultat zilele trecute o discuție tare bună în una din emisiunile Optmart SRL (obișnuiesc să ascult câte ceva de fiecare dată când sunt la bucătărie sau când fac curat, ca să nu îmi las timpul să zboare fără treabă 😉 ) și mi-a plăcut atât de mult încât voiam să spun la fiecare replică: „hmmm adevărat, hmmmm și eu cred asta, hmmm de ce eu nu m-am gândit la asta etc.”. Las link-ul emisiunii aici ca să o vedeți și voi.

Eu am să continui cu ideea pe care am prins-o acolo: noi tindem să punem copilul în centrul existenței unei familii și ne rotim în jurul lui ca în jurul soarelui. Uităm că, de fapt, o familie este formată inițial din doi indivizi conștienți, care au găsit unul în celălalt un partener de încredere, o persoană cu care au putut vorbi, râde, iubi, conviețui înainte ca mica minune să se producă. Și uneori, odată cu apariția copilului, începem să ignorăm partenerul de lângă noi, toată atenția fiind centrată pe cel mic.

Nu e nimic greșit să lupți pentru ceea ce este mai bine pentru copilul tău, să te străduiești să faci lucrurile corect și bine pentru el, în tot acest timp, însă, e important să nu uiți de tine și de partenerul tău. Voi sunteți cei care vor rămâne împreună după ce puii își iau zborul din cuib. Și dacă acum, la această etapă, dragostea inițială nu se alimentează cu afecțiune, cu încredere și comunicare, atunci la bătrânețe nu se vor găsi acele fire să vă unească, să vă facă să vă țineți de mână în ultimul ceas ca în filmul „The Notebook”.

Sufăr și eu de hiper-dragoste maternă, mă surprind judecând alte cupluri când îi văd în oraș fără odraslele lor și gândul: „ cum pot ei să se distreze când copilul e acasă!” își face loc în mintea mea, ca apoi să îmi amintesc că, de fapt:

  1. Nu e treaba mea
  2. Un copil se poate distra și el foarte bine cu buneii, cu bona etc.

Îi văd pe părinții mei acum și le admir capacitatea de a se înțelege din priviri, de a vorbi și a tace atunci când au nevoie. Îmi place să cred că sunt împliniți, oarecum, cu gândul tot  la noi, bineînțeles, dar trăindu-și totuși propriile vieți împreună, sprijinindu-se reciproc. Îmi place să îi știu unul lângă celălalt atunci când noi, copiii, furați de grijile noastre, îi cam uităm.

Și pe final aș vrea să îmi imaginez o scenă dintr-un viitor îndepărtat, când vom putea să ne plimbăm de mână cu soțul meu, uitând de goana după casă, masă, școală, grădiniță, profesori etc. Vom fi noi doi și ne vom iubi copiii de la distanță, lăsându-i liberi ca să facă propriile alegeri și greșeli. Așa sper…

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

 

Despre Egoismul Bun și Rău

Despre egoism am mai vorbit și în articolul „ O mamă egoistă” , pe care vă invit să îl citiți dacă nu ați făcut-o încă și spuneți ce credeți voi despre astfel de mame, în secțiunea pentru comentarii de mai jos.

Dar astăzi aș vrea să descurcăm împreună ițele altor aspecte ale egoismului.

Parcă m-a atins nu știu cum spiritul Postului Mare, de m-am apucat în ultimul timp să vorbesc despre păcatele noastre de toate zilele (vezi și articolul despre invidie aici) 😀 . Dar atât timp cât acest fapt (pălăvrăgeala mea adică) ne poate face mai buni, am să continui să îmi spun umila mea părere aici. Iar  voi sunteți cei care vor alege ce merită și ce nu merită atenție sau ce puteți și ce nu puteți folosi din ideile pe care le scriu pe acest blog.

Tuturor ni se spune încă de mici că nu e bine să fii egoist: „împarte jucăriile cu alți copii, împarte dulciurile cu ceilalți, dă-i și mamei, dă-i și lui tati, lasă-i și pe alții să se joace etc.”

Și toți ne simțim vinovați, ca copii sau ca adulți deja, când tânjim după ceva al nostru, dar nu putem să îl avem pentru că părem egoiști: fie că este vorba despre un obiect fizic, sau despre spațiul propriu în casă, sau despre timp cu sine. Când apar așa dorințe, imediat tindem să ne spunem, mustrându-ne: „trebuie să mă gândesc și la ceilalți, cum pot fi atât de egoistă să îmi doresc rujul ăsta, când copilul meu vrea cu disperare o jucărie nouă?”

Suntem toți împotmoliți într-un fel de modestie bolnăvicioasă, ca să nu părem egoiști: vrei ceva cu adevărat, dar tinzi să spui „ei, lasă că, altădată, că nu trebuie , că nu prea vreau de fapt…” găsim tot felul de scuze, ca să păstrăm aparența unei bune educații și a lipsei noastre de egoism, ca apoi să umblăm posomorâți, fără dispoziție și urând pe toată lumea, doar pentru că nu am putut avea acel ceva. Pentru că la nivel de subconștient noi chiar nu înțelegem de ce este nevoie să renunț la acest lucru, pentru că în fond suntem ființe egoiste- așa ne naștem ca să putem supraviețui.

Și atunci când încercăm să smulgem cu forța acest instinct din noi, apar frustrări, furii, crize, certuri etc.

De aceea atunci când ascultam zilele trecute un podcast cu Sarah Knight (las aici link-ul, e o discuție foarte bună, cred eu „iluminatoare”, cumva 😀 ), BAH, mă lovește ideea în moalele capului: „Sigur, zic, e atât de simplu, de ce nu m-am gândit la asta până acum- să împart egoismul în bun și rău (ca orice altceva pe lumea asta)”.

Și iată cum funcționează această tehnică:dacă simți că, privându-te de un lucru, acest fapt te face frustrat, nervos, răzbunător pe cei din jur (care, de fapt, nu poartă nici o vină), atunci e timpul să iei o decizie egoistă și să o argumentezi. Ar suna cam așa „ dacă eu vreau să funcționez bine și să fiu cea mai bună versiune a mea (pentru mine și pentru cei din jur) am nevoie de  asta”.

Ca exemplu ar putea fi vorba despre o oră de liniște, sau somn, ca să te simți apoi liniștit și să îți poți relua activitatea. Asta presupune să îi anunți pe cei din jur că iei o pauză, mergi în altă cameră și te odihnești. Acesta este „egoismul bun”.

Un exemplu de egoism rău este să te tolănești pe canapea (nevoia rămânând aceeași ca esență) și să te aștepți ca toți ceilalți să meargă în vârful degetelor pe lângă tine ca să nu te deranjeze. Ceea ce este incorect față de oamenii din jurul tău : ei nu au ales asta, ei nici măcar nu au fost anunțați că trebuie să își schimbe tonul vocii.

Asta nu înseamnă că putem duce egoismul până la extreme (eu nu prea pot suporta extremele) și să cerem un Rolls Royce, pentru că altfel nu putem funcționa normal 😀 (adică am putea cere, dar nu știu cine se va apuca să îndeplinească aceste dorințe).

Este vorba despre un echilibru al lucrurilor mărunte, dar atât de importante, care ne-ar putea aduce multă armonie în raport cu cei dragi nouă, cu colegii de la muncă, cu șeful, cu părinții etc.

Să ceri și să vorbești despre sentimentele și emoțiile tale nu e o formă de egoism, dacă astfel se va putea ajunge la o mai bună conviețuire, la rezultate mai bune în activitate, la un „EU” mai bun și echilibrat – la cea mai bună versiune a ta.

Spuneți și voi ce credeți despre exprimarea directă a dorințelor și nevoilor voastre, voi cum o faceți în viața de zi cu zi?

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

 

Cum să ne lăudăm copiii?

Cât de mult ne iubim noi copiii și cât de mândri devenim când ei încep să facă ceva independent, să fie ascultători și responsabili.

Ne place când ei ne aduc un scaun sau ochelarii lăsați pe undeva, sau își strâng jucăriile singuri, ne place să îi vedem din ce în ce mai descurcăreți.

Eu trăiesc acum această perioadă când descopăr la Vladimir „capacități extraordinare”: îmi aduce o carte dacă îi cer, începe să mănânce mai atent borșul din farfurie, începe să ceară obiectele care îi trebuie, mă ajută când facem curățenie și îmi copie exact gesturile. Mă mândresc nespus cu el .

Și ca să îl încurajez tind să îl laud: „ce băiat bravo are mama, ajutorul mamei, cel mai minunat băiețel, ce m-aș face fără tine”, întotdeauna îl aplaud și în final toți suntem fericiți că am făcut lucrurile bine.

Dar, oare, am făcut bine?

Zilele trecute am dat peste un fragment din cartea „Între părinte și copil Ghid de comunicare afectuoasă” (pe care am început s-o citesc o veșnicie în urmă, dar o las periodic ca să trec la alte lecturi ce mă fură), fragment care vorbește foarte interesant despre lauda recomandabilă și cea nerecomandabilă.

IMG_20190311_093923~2

În viziunea autorului Dr. Haim G. Ginott,  lauda e ca un medicament, care trebuie luat cu precizie, la momentul potrivit și în doze potrivite.

Lauda trebuie să se refere doar la eforturile și înfăptuirile copiilor, nu la caracterul și personalitatea lor.

Iată de ce toate comentariile pe care obișnuiesc eu să le fac, atunci când copilul meu îmi pare un super erou, ce își încalță singur papucii,  sunt nepotrivite.

Ba mai mult, autorul spune că acest gen de comentarii: „ajutorul mamei, ești un băiețel/fetiță minunat/minunată etc.”, riscă să provoace neliniște unui copil- el poate simți că nu e nici pe departe minunat, atunci când altceva nu-i reușește și că nu poate să se ridice la înălțimea așteptărilor. Este vorba despre un copil mai măricel desigur, care poate judeca și poate să își evalueze acțiunile singur, dar vorbesc acum despre asta pentru că este necesar să ne formăm deprinderi sănătoase în a ne lăuda copiii, de la o vârstă cât mai fragedă.

Lauda directă a personalității, asemenea luminii solare directe, e incomodă și te orbește. Este jenant pentru cineva să-i spui că e o persoană minunată, angelică, generoasă și modestă.

Aduceți-vă aminte când cineva încearcă să vă atribuie aceleași epitete, nu vreți deodată să vă faceți invizibili? Pentru că, în interiorul nostru, noi știm că nu suntem nici super eroi nici super generoși sau minunați. Toți avem micile noastre schelete în dulapuri și aceste laude nu fac decât să sune sarcastic, cel puțin pentru mine e așa și eu, atunci, vreau să strig înapoi: „nu îți bate joc de mine, știi foarte bine că nu pot fi așa, nimeni nu poate!”.

Același strigăt poate să apară în interiorul copiilor noștri, doar că ei se tem sau nu știu  să îl exprime și o laudă dulce se poate transforma într-o frustrare amară.

Dr, Ginott oferă și sfaturi cum să învățăm să ne lăudăm copiii, ca aceștia să crească încrezători și puternici.

Cuvintele noastre trebuie să afirme clar ce anume ne place și apreciem la efortul, ajutorul, munca, atenția, creația sau înfăptuirile lor.

Astfel, în loc de „ce băiețel/fetiță puternic/puternică are mama/tata”,  putem vorbi despre dificultatea trebii, de exemplu: e destul de grea cutia asta, trebuie să ai forță s-o ridici”.

Este important să fim atenți și la laude privind atributele fizice ale copilului. Sigur, noi toți vrem ca copii noștri să creadă că sunt frumoși oricum, dar am putea înlocui ”ești frumos/frumoasă” cu expresia: „îmi place cum îți stă părul, sau îmi place culoarea ochilor tăi” asta îi va da copilului o certitudine că arată bine, fără să se gândească la celelalte calificative, care intră în categoria frumosului și care, poate, lui nu-i plac la sine.

Decât să punem etichete privind aspectul fizic sau privind atributele mentale, este suficient să ne exprimăm propriile păreri prin:

descrieri detaliate reflectând încântarea și admirația, cuvinte care exprimă recunoașterea efortului și afirmații care comunică respect și înțelegere.

Cartea Dr. Haim G. Ginott mai are o mulțime de exemple și sfaturi care merită să fie aplicate pentru că vor da rezultate frumoase în viitor, sper eu. Ne învață să ne ascultăm copiii și  să comunicăm cu ei afectiv, implicați, nu doar ca niște roboței ce repetă expresiile părinților lor (expresii care nouă nu ne-au făcut prea mult bine sau care nu ne mai ajută să relaționăm cu copiii noștri).

Nu știu de ce am impresia, uneori, că mai ales noi, cei din spațiul post sovietic, avem nevoie mai mult decât alții să învățăm să comunicăm- între noi, cu copiii noștri, cu părinții noștri, cu  colegii de muncă, cu subalternii, sau  cu șefii noștri. Am fost privați de libertatea de a ne exprima prea mult timp și acum sunt diferite nivele de comunicare pe care trebuie să le asimilăm.

Și noi avem instrumentele necesare la un clic distanță. Avem atâtea posibilități să extragem informație bună, și s-o aplicăm, lucruri pe care părinții noștri, din păcate nu au putut să le aibă. Iată de ce eu consider cărțile de parenting ca pe niște sfaturi pe care le putem ajusta la necesitățile noastre. Iar sfatul despre comunicare afectivă îmi pare cel mai necesar.

Cartea  despre care am vorbit azi o puteți găsi online aici sau aici, sau puteți face o plimbare până la cea mai apropiată librărie ca să întrebați de ea.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Despre mamele de azi și de ieri

Nu știu dacă sunt mari diferențe între mamele de ieri și mamele de azi. Un lucru e cert: iubirea pentru copilul pe care l-ai purtat sub inimă rămâne neschimbată în oricare veac nu ai trăi.

Ajun de mare sărbătoare în țara noastră.

Când eram la grădiniță sau la școală, nu numeam această zi, ”Ziua Internațională a femeii”. Noi habar nu aveam ce-i asta femeie sau bărbat, în sensul adevărat al cuvântului, diferențele le vedeam, dar nu ne băteam capul tare de ce este așa și nu altfel. Și atunci sărbătoarea era numită „Ziua mamelor”.

Cât de frumos sună pentru urechiușele mele aceste cuvinte, mai ales acum de când sunt mamă.

Și cât de mult o iubesc pe mama mea!

Îmi amintesc de iubirea mea pentru mama din egoism, când mi se face dor să stau în brațele ei, să îi povestesc așa cum o făceam când eram mică, despre tot ce mi se întâmpla în lumea mea, să îi citesc pietricelele din ochii ei căprui frumoși, să îmi încălzesc mâinile la piept sub „șalinca” ei caldă, să mă joc în părul ei și să îi fac cosițe, pe care ea le răbda sărmana, chiar dacă eu nu eram prea atentă.

Și acum Vladimir se joacă în părul meu, Vladimir îmi ocupă cea mai mare parte a gândurilor din zi și din noapte, Vladimir a devenit ceea ce eram eu și sora mea pentru mama- iubirea vieții mele.

Este ziua mamelor și gândurile mele vor fi îndreptate spre mama mea mai mult decât în alte zile.

Mă gândesc la cum era maternitatea, sau condiția de a fi mamă pe timpul când mamele noastre abia îmbrățișau această stare.

Noi mereu spunem, sau cel puțin aud/văd des ziceri de genul: „mamele noastre nu erau așa, nu erau așa de obosite, nu se implicau așa de mult în creșterea noastră, nu aveau electrocasnice să le ajute și totuși, nu se plângeau, nu se lamentau, munceau mai mult etc.”

Probabil este adevărat, probabil așa se întâmpla în cele mai multe dintre cazuri, dar noi vedem aceste lucruri cu ochi de copii: eu nu îmi amintesc ca părinții noștri să fi stat alături de noi ca să ne pregătim lecțiile, deși dacă aveam o problemă de rezolvat, tata mă ajuta în clasele mai mici, apoi temele erau strict responsabilitatea noastră- altceva de lucru nu aveam. Eu nu îmi amintesc să fi ieșit mama cu noi în drum la joacă, ca să ne păzească: de pe la 3 ani eram în rând cu ceilalți copii,și mă țineam din urma lor alergând. Poate riscurile erau mai mici, poate mama totuși ne supraveghea cumva de la distanță, nu știu, dar nu mă simțeam supercocoloșită.

Recent mama mi-a spus că acum noi creștem copiii cu adevărat, ele doar observau cum noi creștem fără să poată să se implice prea mult.

Și asta era o realitate a timpurilor în care au trăit, dar asta nu înseamnă că ele nu și-ar fi dorit mai mult: mai mult timp să petreacă cu noi, mai mult timp pentru ele însele, ca să se bucure de intimitate și să citească ceva poate, mai mult timp să pălăvrăgească la telefon cu o prietenă, să iasă în oraș la o cafea ( of, ce vorbesc, mama venea în oraș doar când trebuia să cumpere ceva de la piață), mai mult timp de hârjoneală și jocuri cu noi, copiii (serile oricum părinții mei ni le dedicau nouă și diminețile de duminică când zăboveam toți patru în fața televizorului până târziu), mai multe facilități: să comanzi mâncarea acasă, să faci cumpărături online, să mergi la salon pentru manichiură etc.

Îmi imaginez că mamele noastre aveau aceleași dorințe de femei tinere pe care le avem noi acum, unica diferență fiind că ele nu puteau să le ceară, iar noi putem (și nu e nimic greșit în a o face, în a cere cu adevărat ceea de ce avem nevoie).

Nu puteau să ceară o mașină de spălat automată, scutece și roboți de bucătărie care astăzi nouă ne sunt indispensabili. Nu știau că se poate și altfel, de asta nici nu cereau nimic mai mult decât le era îngăduit să aibă.

Nu erau necăjite de lucrurile care le lipseau, ci încercau să se concentreze pe ceea ce puteau să facă, pe munca lor zilnică, care ca și azi trecea neobservată.

Au trăit în timpuri unde deficitul era o normalitate și nu știau că sunt private de ceva: de timp, de energie, de îngăduință.

Erau timpuri mai fericite, sau nu, n-aș putea spune. Mamele noastre găseau fericirea în lucruri mici, știau să se bucure de ceea ce aveau și să pună, cărămidă cu cărămidă, bazele unui cămin cald și puternic.

Și noi ca mame avem tot dreptul să ne simțim fericite în fiecare clipă, bucurându-ne de posibilități și timpul nostru de azi, de prezentul nostru atât de frumos, dacă îl scuturăm nițel de regrete și de lamentări.

Nu știu dacă sunt mari diferențe între mamele de ieri și mamele de azi. Un lucru e cert: iubirea pentru copilul pe care l-ai purtat sub inimă rămâne neschimbată în oricare veac nu ai trăi.

E ziua mamelor, e ziua când gândul meu se îndreaptă spre mama, e ziua când îmi amintesc de primele felicitări pe care i le făceam de 8 martie și când îi aud lacrimile în voce când îi vorbesc.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Lecție de empatie în farmacie

Această lecție poate fi învățată, de fapt, în orice alt loc public. Mie îmi este mai aproape farmacia, dar voi puteți să o înlocuiți cu ceea ce vă este mai actual 😉

 

Mie îmi este greu să scriu acest text, pentru că o parte din mine este solidară cu farmaciștii iar altă parte cu pacienții acestora.

Și știu că probabil aceste două părți nu se vor împăca pe deplin pentru că suntem toți personalități extrem de diferite și nu vei putea să îl înțelegi pe cel din fața ta, decât dacă umbli în papucii lui.

Eu sunt mamă de mai puțin de doi ani, devenind astfel un client mai frecvent al farmaciei, decât eram până acum. Iar farmacist sunt de când am pășit pragul facultății în 2008. Și astfel, tind mereu să găsesc scuze și să-mi apăr colegii de breaslă- doar suntem toți în aceeași barcă. Și în același timp eu găsesc scuze și mamelor obosite/ panicate/ speriate, ce vin în farmacii după ajutor.

Și iată, în mine se dau bătălii ca să iau partea cuiva, de fiecare dată când mă ciocnesc cu vreun caz de nesimțire în farmacie (care poate fi atât din partea farmacistului cât și din partea pacientului).

Dar mai bine să le iau pe rând:

Eu știu cum e să fii farmacist, eu știu cât de obositor poate fi să stai în picioare mai mult de 8 ore pe zi (cât prevede legislația), să alergi ba la depozit, ba la raftul de sus, ba la cel de jos, și să faci totul repede pentru că clientul/pacientul se grăbește, el are alte griji , el nu vrea decât să fie deservit cât mai repede, nimănui nu-i place să stea în rând.

Eu știu cât de greu este să discuți cu diverși pacienți care vin, ca să obțină un sfat gratuit: „ia vedeți că am o rană la un picior, oare ce să-i pun, sau vreți să o vedeți?”, sau „copilul meu are ochii roșii, dați niște picături ceva”, sau „eu vreau antibiotice că am răcit”, sau „mama mea a cumpărat ceva de la dumneavoastră în cutie roșu cu verde puteți să îmi arătați de care aveți?”etc.

Acestea sunt doar unele din puținele cazuri care pot să dea bătăi de cap unui farmacist, dar dacă vreți să auziți mai multe, mergeți într-o zi la farmacie și stați pitiți într-un colț vreo 3 ore: o să rămâneți uimiți de perlele pe care suntem noi în stare, ca pacienți, să le scoatem.

Sunt pacienți grăbiți, sunt pacienți dimpotrivă dornici să stea la vorbă, sunt pacienți care știu tot, își cunosc boala, își cunosc tratamentul, și sunt pacienți care nici nu au visat că se pot îmbolnăvi vreodată, iar farmacistul trebuie să îi împace pe toți. În plus este și muncă ascunsă de ochii noștri: primirea și aranjarea medicamentelor, verificarea stocurilor, îndeplinirea rețetelor simple și/sau compensate, care consumă foarte mult timp și atenție pentru că dacă greșești ceva nu achită compania de asigurări sau pacientul, ci farmacistul. Nemaivorbind de atenția care o solicită unele prescripții când nu e clar ce a vrut medicul să scrie, plus multe alte lucruri mărunte ascunse în spatele halatului alb și a locului curat de muncă.

Sper că o vă amintiți aceste lucruri data viitoare când o să mergeți în farmacie și o să aveți mai multă răbdare și/sau bunăvoință.

Și acum trebuie să spun că le înțeleg și pe mamele cu pici care vin în farmacie: sunt deseori obosite, nedormite, își fac mii de griji mai ales dacă copilul are unele probleme de sănătate, pot să întrebe de mai multe ori același lucru, doar pentru că  au uitat că au mai pus această întrebare. Mamele de azi sunt informate, citesc și googlesc tot ce le cade în mâini și le dau dreptate pentru că orice este important pentru copilul tău. Și ele vor să afle mai multe despre ceea ce vor înghiți la un moment dat odraslele lor, e normal să ceară informația asta.

Îi înțeleg pe tăticii destul de speriați și ei de noua condiție pe care trebuie s-o îmbrățișeze și care au o listă strictă de acasă, dar odată ajunși acolo dau față în față cu alternativele: mai ieftin/scump, mai calitativ/sigur, mai bun, mai inofensiv, mai mai mai etc. Li se încurcă tot în cap și apoi se întorc în farmacie cu mustrări de la soții: „eu am spus în cutie verde să cumperi nu în albastră”…

Îi înțeleg pe bătrânii care vin în farmacie nu din plăcere dar pentru că medicamentele le sunt vitale, sfaturile pe care le primesc acolo se uită repede și ei vin iar și iar.

Pledoaria apărării fiind spusă voi trece la acuzații sau, mai degrabă, la recomandări.

Ar fi ideal ca pacienții să înțeleagă gradul de oboseală al farmacistului din fața sa, să nu îl grăbească/zorească, să nu îi arunce o atitudine arogantă de: ia adă-mi, ia pune-mi, ia dă-mi, bătând darabana cu degetele pe tejghea; să înțeleagă că atunci când farmacistul cere o rețetă ca să elibereze medicamentul, nu o face dintr-un moft personal, ci pentru că așa sunt regulile (normele legislative) conform cărora activează și cărora trebuie să se conformeze toți!

M-aș bucura dacă mămicile ar fi un pic mai răbdătoare, oferindu-le astfel o lecție de empatie copiilor, atunci când vor da dovadă de înțelegere și respect față de cel ce îți prestează un serviciu (farmacist în cazul nostru).

Ar fi un progres nemaipomenit dacă mamele (de fapt pacienții, în general) ar înceta automedicația, mai ales când este vorba despre sănătatea copiilor lor și s-ar adresa medicului la momentul potrivit.

Și în același timp, de partea cealaltă a mesei de lucru, farmacistul trebuie să țină seama de faptul că el vorbește cu oameni în jurul său, să nu uite că acești oameni au problemele lor și dacă au venit în farmacie au venit după ajutor și nu sunt niște oaspeți nedoriți acasă la el.

Ar fi frumos dacă ar lăsa coroana de farmacist ca să ajute o mamă să intre cu căruciorul, să-i țină ușa, să asculte întrebarea până la capăt, să verifice ori de câte ori este nevoie, să nu privească de sus de undeva, ci să se apropie de pacient, arătându-i că îl vede/aude, că este acolo pentru dânsul.

Ar fi perfect dacă farmaciștii și-ar aminti că au bunei, părinți rude care pot fi în locul pacienților și ar fi frumos să se comporte cu aceștia din urmă ca și cu cei apropiați lor.

Și până la urmă în toate cazurile este vorba despre elementarul bun-simț, despre educația de acasă și respectul pe care îl arăți oamenilor din jurul tău, indiferent de profesie sau condiție socială.

Iată aceste lucruri elementare mi-ar plăcea să îl învăț pe fiul meu. Și sper că o fac prin exemplul propriu.

Aceste lucruri sunt ușor de înțeles, de fapt, dacă am încălța (imaginar desigur) pentru un moment papucii omului de alături. Adică să ne punem în locul lui, să vedem lucrurile așa cum bănuim că o face el, să încercăm să îi înțelegem motivele dispoziției, comportamentului, atitudinei. Și poate la momentul potrivit să sugerăm că am putea fi mai buni- fiecare dintre noi, indiferent unde ne aflăm și cu cine interacționăm, putem găsi mereu loc de „salut și mulțumesc”.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

 

 

 

 

Cum putem să folosim invidia?

Pe cine invidiezi?

Da, ai văzut bine, este o întrebare incomodă, neplăcută pentru unii dintre noi, dar la care merită să răspundem.

Ziceam că nu ne place să recunoaștem că suntem invidioși. Suntem învățați de mici că invidia este un păcat greu, că nu e bine să îți dorești ceea ce are aproapele tău, că e urât să privești cu jind în grădina vecinului și e mai bine să-ți vezi grădina ta.

Și chiar așa este într-un anumit sens, pentru că invidia poate fi distructivă: te concentrezi pe ceea ce are celălalt și îți faci inimă rea din cauza lipsurilor tale, încât nu mai reușești să te bucuri de ce ai tu.

Mai ales că e greu de evitat tendința asta de a ne compara permanent cu ceilalți: eu versus lumea întreagă.

Și aici vin să întreb iar: pe cine invidiezi? În intimitatea gândurilor tale, fără să trebuiască să spui cuiva, întreabă-te cu toată seriozitatea pentru ce invidiezi acea persoană?

E neplăcut să-ți recunoști în primă fază acest păcat, dar odată ce ai acceptat faptul că poți fi invidios, încearcă să scoți în evidență ce calități (poți chiar să le scrii într-o listă) invidiezi, de fapt. Ce face persoana respectivă și ți-ai dori să faci și tu, căci îți spui cu siguranță „și eu aș putea face asta, sau chiar mai bine”. Fie e vorba despre cântat, desenat, scris, vorbit, lucruri observate la semenii noștri pe rețelele de socializare sau fie e vorba despre unii colegi de muncă, încearcă să vezi ce  fac ei mai bine, ce invidiezi la ei sau ce ți-ar plăcea să faci și tu la fel.

Aceste calități te vor ajuta, odată depistate, scrise frumos în fața ta, să vezi ce îți dorești tu de fapt să faci.  Astfel vei identifica adevăratele tale pasiuni și dorințe, ceea ce cu adevărat ai putea să faci, dar ceva te reține deocamdată.

Și iată la această etapă încearcă să faci încă un efort de voință și să vezi ce îți lipsește, sau mai bine zis de ce instrumente ai nevoie ca să devii la fel de bun ca prietenul tău de pe Facebook sau ca colegul tău de muncă. Ce te-ar putea ajuta? Niște cursuri de oratorică, niște cursuri de copywriting, sau mai multă încredere în sine și dorință de a face primul pas, sau mai mult exercițiu, sau mai multe lecturi sau orice ar putea să te aducă mai aproape de acel ”ideal”, pe care acum îl invidiezi, doar.

Eu priveam cu invidie (cu un fel de admirație și totodată cu o ură voalată) pe cei care citeau mult, mult mai mult ca mine și mai calitativ poate, pe când eu mă pierdeam în lecturile obișnuite de la facultate sau niște cărți ușoare (de umplutură le spuneam eu) pentru relaxare. Invidiam pe cei care fac un lucru constant, fără să umble de la o idee la alta, în realitate nerealizând nimic și pierzând timpul, îi admiram/invidiam pe cei consecvenți care știau ce își doresc și munceau la asta. Eu îi invidiezi pe toți cei care scriu, cei care crează, desenează, dansează, sau orice alt act de creație dus până la capăt- simt că aș putea și eu! De ce nu?

Și iată m-am oprit un pic din activitatea consumatoare de a invidia, mi-am recunoscut sentimentul față de mine însămi (pe ceilalți nici nu-i interesează prea mult, de asta nu vă bateți capul cu ce cred ei) și mi-am făcut lista cu ce anume invidiez eu: consecvența, actul de a scrie, vorbitul unui public larg, lecturi bogate și calitative. Și încerc să văd ce pot face ca să obțin aceste lucruri, cum pot să le aduc mai aproape de mine.

Am făcut doar câțiva pași, micuți dar orientați spre ceea ce îmi doresc:

  1. Când recunosc că sunt invidioasă, nu alung sentimentul rușinos undeva în adâncurile sufletului meu dar încerc să văd obiectul invidiei din spatele persoanei.
  2. Ca să citesc mai mult folosesc orice clipă liberă:când doarme copilul, când merg în transport, când stau în baie etc. Și limitez timpul petrecut pe rețelele de socializare la o oră pe zi (mi-am pus reminder că nu am deplină încredere în mine 😀 );
  3. Mi-am promis că voi scoate două texte pe săptămână pe blog, plus voi căuta să mă informez și să găsesc teme interesante pentru publicul meu (sper să mă țină);
  4. Îmi amintesc mereu, ori de câte ori vreau să renunț, sunt obosită, sau doar lenoasă, îmi amintesc că scopul meu este să scriu! Să fac asta des, să fac asta bine, să mă impun să caut răspunsurile în mine și să le aștern pe hârtie. Apoi îmi amintesc plăcerea pe care o simt stând în fața calculatorului, și scormonindu-mi mintea ca să găsesc cuvântul potrivit.

Iată cam ăștia sunt pașii pe care îi fac ca să obțin ceea ce îmi place și ce îmi doresc de fapt, atunci când simt că invidiez pe cineva.

Ce fac eu se rezumă la următoarele:

  1.  înlătur persoana, adică nu o ignor, ci doar mă axez pe ceea ce face ea, învăț de la ea și o urmăresc pentru a scoate cea mai bună informație de acolo, care, într-un final, m-ar putea ajuta cumva în ceea ce mi-am propus;
  2. mă concentrez asupra lucrului/faptului pe care mi-l doresc, fără să irosesc ură sau energie ”învinuind” subiectul invidiei mele de toate păcatele lumii, nu ajută la nimic 😉

Go for it! Dragii mei, să învățăm ceva și din invidie, căci se poate.

Voi cum vă luptați cu acest sentiment rușinos, scrieți în comentarii mi-ar plăcea să aflu ce credeți voi 🙂

Poți fi o mamă bună și atunci când ești furioasă !(?)

Secrete despre cum să îți accepți furia 😉
PS. Poza de mai sus se numește „dezvoltăm creativitatea copiilor” sau „încă un fir alb în părul mamei” 😀

Eu am să repet, cred, de muuuulte ori încă: eu nu sunt o mamă perfectă! Eu nici măcar nu tind spre perfecțiune. Dar eu știu că îmi iubesc copilul. Toate mamele știu asta, simt asta și de aici vine sentimentul de vinovăție când copilul nostru ne scoate din sărite.

Yes, he can do this to us 😀

Sentimentul vine din faptul că noi vrem să facem lucrurile corect, să avem cel mai curat copil și casă, să avem cel mai deștept și multilateral dezvoltat copil, să îi băgăm în cap toate lucrurile ”esențiale” de știut până la 3 ani și în stomac numai mâncare sănătoasă. Și toate aceste cerințe curg peste noi ca o avalanșă, ne copleșesc literalmente uneori și atunci când ceva nu merge după plan, sau copilul refuză să se poarte frumos și educat (după cum l-am învățat acasă), atunci fierbe în noi vinovăția și sentimentul de neputință: vrei să lași mâinile în jos, să te așezi pe jos și să începi să plângi, sau mai rău să strigi în gura mare: „copil nerecunoscător și needucat ce ești, fugi din ochii mei!”

Și de multe ori o facem!

Suntem doar oameni și noi, chiar dacă lumea ne atribuie super puteri de mamă, noi rămânem uneori goale și neputincioase în fața furiei și a oboselii sau frustrărilor ce ne iau cu asalt viața liniștită de acasă.

(Vezi și articolul meu despre rutina zilnică cu cel mic în Micile noastre lucruri mari și spune ce crezi în comentarii).

Suntem femei slabe când vinovăția de a fi strigat la cel mic ne copleșește, mai ales că noi știm că îl iubim! Doar noi ne-am promis nouă înșine, că ne vom da viața pentru el, doar noi am făcut un legământ tacit cu noi înșine că vom mări doza de răbdare cheltuită pe zi. Noi am crezut că, devenind mame, vom rămâne și femei: frumoase , cochete, blânde, iubitoare, calde, primitoare etc. De unde  a apărut atunci monstrul acesta furios care strigă și își varsă furia pe toți ai casei și mai ales, ce facem cu el? Îl hrănim, îl ascundem, sau îl mângâiem pe cap și mergem la culcare savurând un ceai din flori de tei?

Eu zic să îl acceptăm, este monstrul nostru, ne place nouă asta sau nu, el face parte din noi și el iese la suprafață doar pentru că îl încărcăm cu prea multe griji și uităm de ceaiul cel cu flori de tei. Și chiar dacă apare, să-l lăsăm să scuipe un pic de foc (undeva după ușa băii sau bucătăriei să nu sperie prea tare pe cei mici) și apoi să vedem unde am făcut pasul care l-a dezlegat din adâncurile sufletului nostru.

Și mai important e să nu-i creștem dimensiunile cu sentimentul de vinovăție complet nelalocul lui: ești om, ți-ai ieșit un pic din limitele răbdării, dar asta nu înseamnă că ți-ai trădat copilul sau că nu-l mai iubești. Dimpotrivă – mama este școala de emoții a copilului și de felul cum vei gestiona tu  furia, va depinde felul cum se va descurca copilul cu ea când o va simți. Și o va simți cu siguranță! Dar el trebuie să țină minte că iubirea nu dispare nicăieri când ești furios, tu ești acolo, tu îl iubești și tocmai din această cauză sau datorită acestui fapt, trebuie să iei atitudine.

Iată deci, ce propun să facem: atunci când copilul tău mai scoate din tine niște fire albe, făcând exact opusul a ceea ce îi spui, încerci atunci să îi vorbești cât mai calm dar serios cu putință, privindu-l în ochi: ”acum sunt prea furioasă ca să iau o decizie privitor la comportamentul tău, dar imediat ce mă calmez voi lua o hotărâre privind pedeapsa pe care o meriți”.

Și așa să facem: fără strigăte, fără pălmuțe la fund, ne detașăm de situație, mergând în altă cameră sau trimitem copilul în camera lui apoi ne vom gândi cum putem întoarce povestea și ce avem de învățat din asta.

Hey, nimeni nu spune că vom reuși din prima, dar trebuie să încercăm, măcar,până devine o obișnuință 😉 .

Acum când monstrul din voi va mai bate la ușă, priviți-l direct în față și spuneți-i că voi nu sunteți vinovate că el vrea să iasă afară, dați-i ceva dulce și mergeți la un salon de frumusețe pentru că meritați și pentru că tot vine primăvara.

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

Cum sa ne (re)descoperim prin joacă

Azi va trebui să răscolim în noi răspunsul la o întrebare tare ușoară, zic eu, dar care ar putea purta cu sine niște adevăruri eliberatoare.

Cum vă jucați când aveați nouă-zece ani?

Haideți să ne imaginăm că ne întoarcem în timp și am putea să ne vedem pe noi când eram copii, ce făceam atunci când știam că nu ne vede nimeni?

Dar chiar închideți ochii și încercați să fiți cât mai sinceri cu voi, ce vedeți, cum se juca eul vostru de 9-10 ani (și nu vă lăsați amăgiți de imaginea jocului copiilor voștri, ei nu sunt noi, ei sunt alții și altfel :D)?

Fie că construiai case din casetele video vechi, fie că inventai ținute noi pentru păpușile tale, fie că vindeai diverse lucruri prietenilor tăi imaginari, fie că o făceai pe doctorul și îți umpleai jucăriile de pluș cu apă pentru injecții, fie că citeai povești în podul casei (ca mine), când toată lumea te căuta, fie alergai pe drumurile toate cântând cât te ținea gura, oricare dintre noi se regăsește mai mult sau mai puțin în astfel de jocuri, nu-i așa?

Acum este important să alegeți jocul pe care îl practicați cel mai des și care vă făcea cea mai mare plăcere.

Răspunzând la această întrebare, veți afla cu ce ar trebui să vă ocupați acum, ca adulți, ca să fiți pe deplin fericiți, împliniți, să atingeți acel nivel de satisfacție care v-ar permite să vă treziți dimineața cu zâmbet, să așteptați o nouă zi ca pe o nouă încercare, ca pe un joc, care cu siguranță se va termina frumos, pentru că vă place.

Este un exercițiu pe care l-am luat de la scriitoarea Gretchen Rubin, ascultând un interviu cu ea, în podcastul Simplify și mi-a plăcut, pentru că m-a făcut să privesc cu alți ochi îndeletnicirea mea de acum, spre care am tins, de altfel, întotdeauna.

Eu obișnuiam să o fac pe profesoara, să explic unor elevi imaginari din camera mea, niște lucruri esențiale și simple, dar care celorlalți li se păreau mai dificile, așa îmi spuneam eu atunci 😉 . Îmi petreceam tot timpul printre cărți, citind, răsfoind și în final scriind o mulțime de lucruri pe numeroase foițe, carnețele, caiețele, care apoi plecau în plicuri speciale, ramificându-se în diverse teme.

Și ceea ce fac eu acum, ca adult, este același joc din copilărie, numai că ajustat la dimensiuni mature și în puterea instrumentelor pe care le dețin: aici este pupitrul meu de unde vorbesc, de unde încerc să explic lucruri trecute prin filtrul meu de valori și îndreptate spre toți cei care îmi citesc textele, ca să exprim ceea ce poate majoritatea dintre noi gândește, ca să ne oprim și să reflectăm împreună asupra unor adevăruri cu care stăm față în față, zi de zi.

Și acest fapt îmi face cea mai mare plăcere. Deschizând calculatorul și înșirând aici mulțimea de idei ce-mi trec prin cap, mă face să mă simt bine, iar dacă voi ști că aceste gânduri au îmbunătățit măcar cu un pic, modul vostru de viață sau de gândire, atunci fericirea mea va fi completă și voi avea motivația de a continua.

Iată de ce voiam să împărtășesc cu voi acest secret al regăsirii : încercați să suprapuneți ceea ce faceți acum cu ceea ce făceați la 10 ani în timpul jocului preferat. Dacă contururile corespund și imaginea este pe undeva aceeași, doar că la nivel mare, atunci sunteți fericiții care vor conduce lumea, pentru că voi nu duceți viața ca pe o povară, voi continuați să o luați cu voi la joc și asta vă face să vă simțiți perfect acolo unde sunteți.

Și dacă totuși, acum faceți ceva diametral opus la ceea ce preferați în copilărie, întrebați-vă dacă activitatea de azi vă face să vă simțiți mulțumiți. În caz contrar, aveți mii de șanse ca să ajungeți pe drumul jocului. Trebuie doar să priviți din alt unghi 😉

Observați și ce preferă să facă copilul vostru în timpul jocului, probabil anume această activitate o va dezvolta ulterior într-o carieră, ce îi va face plăcere în viitor 😉.

Și dacă exercițiul de mai sus nu v-a convins suficient ca să priviți în interiorul vostru și să vedeți cu ochi mari cum și unde vă aflați, voi încheia cu un citat al lui Nietzsche,din cartea „Așa grăit-a Zarathustra”, care cu siguranță vă va da mult de gândit:

Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura la voi și v-ar spune: ”Această viață pe care o trăiești acum și pe care ai trăit-o până acum, va trebui s-o trăiești încă odată și încă de nenumărate ori; și nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, bucurie, fiecare gând și fiecare suspin și totul, oricât de mic sau de important în viață se va întoarce din nou, totul la fel, în aceeași succesiune- chiar și acest păianjen și aceste raze de lună printre copaci, și chiar și acest moment, și chiar și eu. Clepsidra eternă a existenței este răsturnată din nou și din nou, și tu odată cu ea, grăunte de țărână!”

Ați plânge cu lacrimi amare și l-ați implora să nu facă asta, sau ați fi extrem de fericiți și ați crede că e o binecuvântare dumnezeiască această rotire eternă a propriei existențe?

Vă las să meditați și scrieți în comentarii ce sentimente/trăiri/emoții v-a adus acest exercițiu de azi.

Cum să te lupți cu „morile de SF. Valentin” ?

Ah, unde este perfecțiunea? Cine poate ști?

Adevărul este că noi suntem imperfecți și asta ne face mai frumoși și deosebiți decât am fi în perfecțiune.

Există totuși, imaginile astea perfecte, care inundă toate canalele de Social Media și acum odată cu venirea sărbătorii din Februarie, avem un nou val de imagini perfecte cu cel mai mare urs de pluș, cu cel mai frumos buchet de trandafiri, cu ciocolată cu inimioare și inimioare din ciocolată și descrierile de subsol: „mulțumesc celui mai scump soț/prieten/iubit,mi-ai făcut o surpriză foarte frumoasă”, care ne fac pe noi, muritorii de rând, să ne ofticăm de invidie și să „ne batem și noi cocoșul” poate, poate o aduce vreo mărgică acasă. Nu-i așa?

Don’t get me wrong: e bine să sărbătorești  cu partenerul tău ziua îndrăgostiților, sau oricare altă sărbătoare care vă face pe voi mai apropiați, care vă trezește amintiri frumoase și sentimente calde unul față de celălalt. Dar ideal ar fi să prețuim faptul că partenerul tău este zi de zi mână în mână cu tine, că el este cel care îți face cafeaua, el este cel care te alintă cu ceva dulce ori de câte ori vine de la muncă, el este cel în care ai cea mai mare încredere că va face lucrurile cum trebuie, el este cel care te îmbrățișează când ești răcită și când fața ta arată ca după o explozie acneică. El este cel cu care ai început călătoria asta a mariajului, deloc ușoară, pe un drum cu gropi (ca peste tot în țara asta :D) și dacă te împiedici tu el te ridică, și dacă lui îi este greu, tu îl susții. Iată când ar trebui să sărbătorim noi ziua îndrăgostiților: în fiecare zi! Și serile să nu uităm să mulțumim lui Dumnezeu în rugăciune pentru cel pe care îl avem alături cu adevărat.

Dar dacă imaginea de sf.Valentin este total opusă realității de zi de zi, poate ar trebui să vă întrebați cum ați putea schimba realitatea. Dacă nu sunteți fericite și împlinite într-o relație, lăsați ursuleții de pluș și imaginile de milioane, scuturați-vă un pic de acest praf magic al romantismului exagerat doar de sărbători și vedeți ce nu este în regulă și ce ați putea face ca să vă simțiți apreciate și iubite în fiecare zi.

În rest totul este marketing 😀 și dacă soțul nu îți va cumpăra cadoul dorit, sau cel mai mare buchet de flori, sau nu te va scoate în oraș la cină romantică, nu te întrista prea tare. Cu siguranță veți putea să vă bucurați de această seară în căminul vostru, fără îmbufnări și crize de nervi mari, doar în iubire este vorba despre iertare și compromis de ambele părți. Doar iubirea este despre a fi aproape oricum și oriunde și dacă l-ai luat o dată de bărbat, înseamnă că ai găsit în el Omul tău scump, care na, a uitat și el să-ți cumpere un buchețel de flori, nu-i mare tragedia, nu-i așa?

Cât despre femeile fără partener (pe moment), tot nu vărsați lacrimi amare în pernă în această zi, ci îmbrăcați-vă frumos, puneți-vă cei mai frumoși pantofi pe care îi aveți, și mergeți în oraș, la vânătoare 😀 ori stați acasă și savurați un film (bucurați-vă de liniște acum cât mai puteți, pe urmă veți cerși câte o oră din astea pentru sine) și lăsați lucrurile să meargă pe făgașul lor, prinți nu promit că veți găsi (s-a cam epuizat stocul cu atâtea prințese și regine în jur), dar un bărbat cumsecade precis vă va ferici într-o zi!

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

Cinci expresii pe care să nu i le spui vreodată copilului tău

Cuvintele au puteri miraculoase. Cuvintele sunt cele ce vindecă și cele ce pot otrăvi.

Până să devin mamă nu cred că mă gândeam la cât de mult au rănit-o unele cuvinte de-ale mele pe mama. Și nici nu m-am întrebat ce cuvinte ale părinților m-au rănit pe mine.

Eram un copil fericit pentru că nu mă gândeam la fericirea mea și de unde vine ea.

Dar observ, totuși, unele cuvinte pe care le repet acum copilului meu exact cum o făcea mama sau tata: mama îmi spunea ca un alint, parcă, când făceam vreo boroboață -„răutăciș micuț” și azi fără să vreau i-am spus așa lui Vladimir, deși n-am mai auzit expresia de ani buni.

Sunt unele expresii pe care mă pomenesc zicându-le, deși ele mie nu îmi plăceau, copil fiind, să le aud. În plus, unele din ele sau cele mai grele au parcă o circulație națională, căci le observ și la alte mame în timpul jocurilor din ogradă.

Cuvintele trec deci prin timp și spațiu și uneori au puterea de a te ridica când ești căzut, alteori, nu fac decât să te lovească acolo unde doare cel mai tare.

Dar noi NU suntem părinții noștri. Noi suntem altfel, noi suntem generația cu posibilități maxime, noi suntem mai buni.

Am făcut, deci, un top al expresiilor care nu aș vrea sub nici o formă să ajungă în capul copilului meu și care pot avea o influență negativă asupra dezvoltării lui emoționale.

  1. „Doar pentru tine trăiesc”- deși vine din cele mai curate sentimente de iubire, din dorința de dăruire, care nu ne mai părăsește odată deveniți părinți, această expresie lezează din integritatea ta ca om și părinte. Mie nu-mi plăcea să o aud pe mama zicându-mi astfel, pentru că mă simțeam, cumva, vinovată sau egoistă, fiindcă cer prea mult sau vedeam parcă cum părinții mei fac unele jertfe pentru mine și eu mă simțeam, oarecum, responsabilă pentru asta. Eu cred că copilul nu trebuie să cunoască „jertfirile” pe care oricum părinții sunt nevoiți să le facă, dar pe care copiii nu le cer! Și apoi, nu poți trăi pentru altcineva, oricât de frumos nu ar suna asta, dimpotrivă, e bine să trăiești pentru tine, pentru că poți, pentru că te respecți și vrei să devii cea mai bună variantă a ta, pentru ca copilul tău să se mândrească cu ceea ce ești și cu ceea ce faci, pentru ca el să nu simtă povara sacrificiilor aruncată odată cu această expresie.
  2. La fel de măgulitoare este și expresia „pentru tine mi-aș da viața” și știu că este adevărat fiecare cuvânt și e o reală și sinceră dorință de a-ți ajuta copilul și de a-l pune pe el pe primul loc. Dar tot îmi pare că îi punem pe umeri o responsabilitate prea mare copilului, de asta aș înlocui aceste expresii cu declarații sincere și lipsite de oricare alt context al dragostei noastre. Să spunem copilului „te iubesc” ori de câte ori vrem și ori de câte ori e supărat și ori de câte ori noi suntem supărați, va fi ca o mantra care va șterge și din furie și din alte greutăți, cred eu.
  3. „Ți-am dat tot ce aveam mai scump”sau „am făcut totul pentru tine”, sunt lucruri care ne scapă câteodată când egoismul copilului ne bate acolo unde ne doare cel mai mult. Dar să nu uităm că dragostea de copil este una egoistă care va cere mereu, iar cea de părinte este cea care dăruiește. În plus, nu cred că copilul a cerut „totul” sau „tot ce aveam mai scump”, sunt lucruri închipuite tot de noi , adulții, crezând că astfel facem un lucru bun: cea mai bună școală, cel mai bun educator, cea mai scumpă jucărie, cea mai sănătoasă/scumpă mâncare etc. Tot ce ar putea cere un copil este să le fim alături, să le fim aproape și câteodată aproape invizibili.
  4. „Mi-ai mâncat tinerețea”, acum mai rar auzi așa expresii, părinții sunt mai conștienți, se căsătoresc mai târziu, copiii vin mai târziu, când aceștia sunt cumva pregătiți și își asumă responsabilitatea creșterii unor copii. Dar perle de genul „ți-am dat cei mai frumoși ani” mai poți auzi uneori și acestea supără pentru că nu copilul cere să se nască, nu e el cel care îți bate la ușă neinvitat, ci tu ca adult ți-ai asumat apariția pe lume a unei vieți de care în mare parte ești responsabil. Așadar, nu faceți copii decât atunci când îi vreți cu adevărat (și nu doar acele imagini drăgălașe cu bebeluși îngerași) ca să nu vă pomeniți cu o doză libertate știrbită peste cap.
  5. „Ai să mă bagi în mormânt”, am lăsat-o spre sfârșit, pentru că îmi place să cred că nu este chiar atât de des folosită această expresie. Dar este una grea. Nu putem pune pe umerii unui copil un lucru atât de inevitabil ca moartea, pentru că indiferent câți nervi poate să scoată din noi acest copil, nu se poate face vinovat de moartea noastră, dar aceasta va surveni inevitabil și atunci sentimentul de vinovăție se va cuibări în subconștientul copilului și îl va măcina câte puțin până nu va rămâne nimic din încrederea lui în sine.

Noi toți suntem robii emoțiilor noastre, ele ne fac câteodată mai răi decât suntem cu adevărat, furia este cea care ne orbește uneori și atunci cuvintele ce izvorăsc din noi sunt grele ca plumbul și rănesc la fel de mult.

Este important, pentru mine, cel puțin, să învăț să-mi recunosc emoțiile prin care trec și să i le spun copilului meu: să-i spun „sunt furioasă acum vorbim când mă liniștesc un pic” , în loc de tunete și fulgere care vor băga o frică inutilă în copilul meu, dar nu-i vor explica care este greșeala de fapt.

Voi învăța să nu-l sufoc cu hipergrijă, ci să îi spun doar că îl iubesc mai mult decât orice pe lume, să îi vorbesc despre sentimentele mele fără să îi lezez respectul de sine și integritatea emoțională. Trebuie să învăț să îl cresc cu iubire și în iubire și să îmi amintesc la timp că în rest toate lucrurile sunt doar de decor.

Iată care au fost cele 5 expresii pe care nu i le voi spune copilului meu (așa sper). Scrieți și voi în comentarii care sunt pentru voi cuvintele pe care nu ați dori să i le spuneți copilului vostru și cu ce le-ați înlocui.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.