Între Mediu și Special

Când apar copiii, noi părinții ne transformăm, fără să realizăm acest lucru sau relizându-l parțial. Multe din paradigmele sau regulile de viață de până la copii devin altfel, se schimbă sau sunt anulate.

Și cel mai important este că fiecare părinte își vede copilul ca pe cel mai bun, cel mai deștept, cel mai talentat, cel mai frumos. Partea asta subiectivă, care este o trăsătură normală, scoate din noi cântarul cu care cântărim orice capacitate a copilului nostru și o comparăm cu a celor din jur.

De când am devenit mamă mă gândesc foarte mult la propria copilărie, la cum părinții noștri încercau să ne stimuleze încrederea în sine, spunându-ne cât de deosebiți suntem și cum, în același timp, ne uniformizau cu societatea pentru că trebuia să fim „în rând cu lumea”.

Acum odată cu ivirea  mai multor posibilități de dezvoltare, creștere a talentelor copiilor noștri- cursuri de limbi străine, școli de dans și gimnastică, cluburi sportive ce sunt gata să ofere copiilor lecții de la vârste foarte fragede- ca să nu scăpăm timp prețios și să începem cât mai devreme „o carieră de succes”, devine și mai mare prăpastia dintre a corespunde unei normalități medii și de a fi deosebit, unic, cel mai bun.

Se pune tot mai multă presiune pe copii, în încercarea de a le umplea tot timpul cu activități de diverse feluri și presiune asupra părinților- pentru că în caz că nu le oferi copiilor aceste posibilități, te simți tu ca un ratat și copilul tău va deveni și el unul sau nu va deveni nimic , pentru că ai scăpat șansa de a dezvolta în el un Einstein Un Mozart, un VAN Gogh etc.

Noua normalitate este să fii cel mai bun. La școală se pun standarde de evaluare a copiilor, dar se cere originalitate în idei, creativitate (ceea ce, de fapt este un lucru bun, dacă nu ar fi disonanța cognitivă între standarde pentru toți și unicitate în abordare).

Noi părinții știm pe de o parte, că toți copii sunt diferiți, că au ritmurile și modurile lor de dezvoltare, dar tindem să-i împingem din spate pentru a fi la înălțimea așteptărilor celorlalți sau ale nostre- așteptări exagerate de multe ori.

Ne gândim că tot ce este mai important pentru copil este să fie sănătos, dar în același timp suntem nemulțumiți și dezamăgiți că acesta nu vrea să vorbească 5 limbi odată, că nu a început să scrie până la 2 ani și să compună poezii până la 4.

Pe de o parte ne vedem propriul copil ca fiind unic, diferit, îl privim cum doarme și tot ce ne dorim este să-l vedem mereu așa liniștit și fericit. Dar tot noi îl impunem să îmbrace haine obișnuite, să se comporte după norme învechite, să nu se plângă de tonul nostru autoritar, să fie curat și îngrijit, să se poarte frumos, ca să nu ne râdă lumea, să nu ne arate cu degetul, să nu nimerim în situații neplăcute.

Le cerem să se uniformizeze în tabloul lumii, să devină mici și cenușii, dar totuși le repetăm cât de mari și importanți pot crește.

Copiii noștri sunt cei care vor fi crescuți la granița dintre autoritate și libertate pentru că noi, ca părinți, suntem prima generație ce își pune întrebări despre cum un cuvânt de azi va avea un „recul” pe termen lung în viața copilului.

În același timp noi tot suntem împinși de o dorință, firească probabil, de a ne vedea copilul pe cele mai înalte culmi.

E normal să îți încurajezi copilul, să vezi punctele lui forte și să le scoți în evidență, să găsești în ochii lui licărul de entuziasm și să îl menții cu laude. Totul este să nu cădem în extremă și să exagerăm cu cerințele, să nu uităm de etapele normale de dezvoltare ale copilului, să nu uităm de joacă, să nu uităm de ritmurile diferite de dezvoltare și de necesitatea copilului de a face niște geșeli, de a se lovi și a se ridica singur (nu doar într-un sens direct). Și iată la acest capitol tare vreau să vă recomand cartea „Să-i învățăm pe copii să gândească” de Darleene Sweetland și Ron Stolberg. Găsiți cartea aici și aici

„În capcana presiunii este vorba,de fapt, despre părinți care vor să facă tot ce le stă în putere pentru a-și ajuta copiii să aibă succes și să fie fericiți. ceea ce se pierde adesea din vedere este faptul că, din multe puncte de vedere, reușita și fericirea copiilor noștri se dezvoltă pe baza unui sentiment de încredere și mândrie.”

În aceeași ordine de idei am citit mai înainte un articol bunișor al lui Mark Manson „A fi special nu-i chiar atât de special/Being special isn′t so special”, care pune întrebări despre goana noastră de a părea unici în detrimentul fericirii simple de a fi ca toți. Dă de gândit, nu-i așa?

Și întrebarea cheie rămâne cum să găsim calea de mijloc? Cum să nu forțăm copiii prea mult ș nici să nu fim delăsători? Cum să credem în copiii noștri fără să scoatem din deget talente inexistente? Cum să educăm oameni buni, ce vor respecta normele sociale fără să fie șterși/ inhibați/ uniformizați de acestea?

Cine poate ști care e limita între media acceptabilă, pe care poate merge orice om respectabil și mediocritate, de care ne temem toți?

Iată la aceste întrebări urmează să răspundă fiecare dintre noi așa cum poate, așa cum îi dictează gândirea critică. Dar dacă ne punem astfel de întrebări deja e de bine, zic eu.

Scrieți în comentarii cum e la voi cu dualismul acesta, între mediu și special, în care ne creștem copiii. Voi fi recunoscătoare pentru idei și gânduri împărtășite.  

Planuri noi pentru un An Nou

Pentru mine multe lucruri s-au aranjat la locul lor și am înțeles că eu am nevoie de încurajări și impulsuri din exterior, de la cei care mă înconjoară ca să duc ceva la un bun sfârșit. De aceea anul acesta tot mi-am făcut o listă cu scopuri, pe care sper să o respect.

Mi-am făcut deseori planuri, mai ales la început de an.

Toată lumea așa face, aproape că e în vogă să faci planuri, sa îți spui că de luni viața se va schimba.

Eu îmi notam liste întregi cu ceea ce îmi doresc să realizez (pe hârtie sau le repetam în gând ca pe o mantra) și deseori aceste promisiuni, pe care mi le făceam, nu se soldau cu vreun rezultat.

Scuze se găseau multe, explicații și mai multe- lipsa de timp/condiții favorabile, lipsa de bani, lipsa de energie, lipsa de talent, un job solicitant etc., adevărul este că realizarea unei sau altei dorințe depinde de doar doi factori, cred eu acum (la înălțimea înțelepciunii atinse după un an de absență și procrastinare în ale scrisului 😀 ).

Primul este cel de prioritizare.

Nu ai cum să faci ceva atât timp cât găsești alte lucruri care să te preocupe mai mult în acel moment. Nu poți să faci mâncare când, de fapt, pentru tine prioritar este să privești până la urmă ultimul episod din serialul preferat, ori să stai pe covor cu copilul tău, ori să citești o pagină dint-o carte captivantă.

Scuza cea mai răspândită este lipsa de timp de a face ceva, adevărul este că dacă ne-am dori cu tot dinadinsul acest lucru, timp pentru el vom găsi întotdeauna.

O organizare un pic mai eficientă a timpului, inclusiv cu planificarea evenimentelor și respectarea acestor planuri, va duce la o mai bună reușită și desigur vom putea face acele lucruri pe care taaaare ni le dorim în fiecare luni.

Eu sunt Omul Amânărilor. Mie îmi este foarte greu să îmi impun să fac un lucru de la „a la z ”, fără să găsesc o mulțime de alte chestii de făcut, care atunci îmi par mai importante, ori o mulțime de scuze care îmi aduc posibilitatea de a lăsa pe altădată acel ceva.

De exemplu, am auzit de foarte multe ori despre beneficiile apei cu lămâie – un pahar din această licoare de dimineață pe stomacul gol tonifiează organismul, îl ajută în lupta cu radicalii liberi, îți face pielea mai frumoasă și te energizează la nivel celular încât prinzi aripi la nivel intelectual și productiv. Și în fiecare dimineață mă pomeneam că îmi aminteam aceste fapte cu regret: ba pentru că nu aveam lămâie, ba pentru că ieșeam din casă fără să reușesc să iau micul dejun, ba pentru că în mintea mea paharul cu lămâie arată perfect în primele ore ale dimineții și nu după ce eu mă satur de mâncat tot din frigider. De aceea am tot așteptat o zi de luni și am amânat procedura vreun an aproape.

Într-una din zile, soțul meu află despre minunea apei cu lămâie dintr-o emisiune pe un canal ce-i place lui pe YOUTUBE și fix peste 10 minute coboară la magazin să cumpere un kg de lămâie și peste alte 5 minute un urcior întreg a fost preparat pentru a –l utiliza oricând poftim. De atunci bem ambii apă cu lămâie și ne simțim mai bine, zic eu.

Iată cum pot doi oameni să reacționeze diferit la același stimul.

Și aici intervine cel de al doilea factor, despre care cred că ne face sau nu să procrastinăm.

Este vorba de Tipul personalității conform clasificării „Celor patru tendințe” descrise de Gretchen Rubin în cartea „ The four tendencies”. Puteți găsi cartea în varianta engleză pe Elefant sau Amazon. Eu am ascultat varianta audio pe Scribd, unde am un account ce îmi permite citirea, descărcarea și ascultarea a o mulțime de cărți/documente.

Autoarea explică cum cu ajutorul unei întrebări relativ simple poți câștiga un munte de informații despre sine. Întrebarea este: „How do I respond to expectations?” adică „cum răspund eu la așteptări/promisiuni?”. Mai simplu spus trebuie să ne răspundem sincer la întrebarea: „cum îi determin pe oameni, inclusiv pe mine însămi, să facă ce vreau eu?” În dependență de modurile generale de a răspunde la această întrebare există 4 tipuri de personalități:

  1. Upholders-independenții, aceștia răspund la propriile promisiuni cât și la așteptările din exterior în mod egal, bazându-se pe propriile principii de viață și pe prioritățile pe care și le pun. Aceștia sunt „norocoșii” ce pot să se trezească la 5 dacă asta e ceea ce își doresc pentru a-și mări productivitatea, pot să scrie o carte fără să aibă un dead-line din exterior, ori pot să răspundă cu un NU sau DA ferm la cerințele celor din jur (sunt mai rari așa oameni, dar de obicei ei sunt foarte efectivi și își ating scopurile pe care și le pun).
  2. Questioners – cei care pun întrebări multe despre orice și care de obicei încep cu „da’ pentru ce mie asta?” dacă argumentele la această întrebare sunt satisfăcătoare, atunci acești oameni pot să răstoarne munții, (dacă asta le aduce un beneficiu bine argumentat). Cred că soțul meu e un astfel de om- dacă își răspunde singur prin argumente logice de ce un lucru e benefic sau nu, atunci își poate impune să lucreze asupra acestui fapt, vezi exemplul cu lămâia. 😉
  3. Obligers- ăștia sunt „ascultătorii” sau cei care vor răspunde mai repede și mai ușor la un impuls/îndemn/cerință ce vine din exterior (de la alții), decât la propriile cerințe sau promisiuni. Din categoria aceasta face parte și umila mea persoană 🤦‍♀️. Când eram studentă îmi era extrem de ușor să învăț, să respect regulile, să fiu un student exemplar, pentru că majoritatea cerințelor erau externe, venite de la profesori, de la sistemul de învățământ. Pentru mine, orice regulă din exterior este o lege sfântă și nu înțeleg cum se poate aceasta de încălcat. Dar atunci când îmi promit mie ceva, când fac un angajament față de mine însămi, nu simt vreo responsabilitate prea mare pentru a-l respecta. De aceea proiectele fără dead line-uri, individuale, unde trebuie să preiei inițiativa și să lucrezi fără a fi urmărit de cineva, mi se par extrem de greu de realizat.( Aproape 80 % dintre oameni fac parte din această categorie).
  4. Rebels- rebelii sunt cei care vor răspunde cu Nu la orice îndemn/cerință din exterior și cu Da la acel impuls care, cred ei, este propria lor inițiativă. Acestor oameni nu este prea potrivit să le spui ce și cum să facă, sau dacă o faci așteaptă-te să capeți un efect fix invers indicațiilor tale. Și putea, totuși, să sugerezi o idee și să aștepți ca în mintea lor să izvorască planul propriu de realizare a acesteia.

Acestea sunt descrieri scurte ale celor 4 tipuri de personalități, dar dacă doriți să aflați din care categorie faceți parte, mergeți pe pagina chestionarului de aici și răspundeți la câteva întrebări.

Pentru mine multe lucruri s-au aranjat la locul lor și am înțeles că eu am nevoie de încurajări și impulsuri din exterior, de la cei care mă înconjoară ca să duc ceva la un bun sfârșit. De aceea anul acesta tot mi-am făcut o listă cu scopuri, dar am de gând să o arăt la o lume întreagă (cel puțin soțului meu ) poate astfel voi deveni mai responsabilă și voi îndeplini marea majoritate a acestor scopuri.

Este alegerea voastră de a face sau nu planuri de anul nou și dacă faceți parte din categoria „ascultătorilor” încercați să faceți promisiuni mici celor din jur, care, în final, vă vor ajuta să îndepliniți propriile promisiuni.

Să avem un an nou productiv !

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Un truc simplu pentru un start în tot ce îți dorești

Eu citesc foarte greu cărți motivaționale și de self help. Îmi place să ascult podcasturi, să privesc diverse canale pe Youtube, dar mai greu mă urnesc în a citi ceva plin de lecții de viață.

Cu toate astea, iată că pe raftul meu se strâng din ce în ce mai multe cărți de self help, psihologie, lifestyle ș.a. Paradoxal, nu-i așa? Le cumpăr pentru că aud despre ele în discuțiile super interesante peste care dau în timpul căutării mele continue de inspirație. Și îmi zic ,de fiecare dată, că o să-mi placă la nebunie să le citesc chiar din momentul cum ajung acasă. Adevărul este că euforia mea se dezumflă și răsfoind aceste cărți dau peste idei bune la care încep să gândesc și să le răsucesc pe toate părțile, dar foarte rar se întâmplă să citesc una din scoarță în scoarță.

Una din ultimile mele achiziții este cartea lui Mel Robbins „Regula de 5 secunde”. Urmăresc canalul de Youtube al autoarei și discursurile ei sunt chiar pline de zel și motivație, în plus îmi place să o ascult într-o engleză americană autentică, îmi delectez urechiușele. Însă cartea e plină cu ceea ce spune ea în numeroasele ei interviuri, discursuri, discuții cu cititorii săi. Sunt o mulțime de exemple ale urmăritorilor lui Mel care au fost ajutați și inspirați de această Regulă de 5 secunde. Pe mine acest fapt un pic mă agasează pentru că nu îmi plac lucrurile repetitive, care bat apa în piuă pe același subiect, ce ar încăpea în treizeci de pagini maxim.

Este totuși o carte utilă, pe care o recomand celor care vor să facă ceva și mereu ezită, fiindcă mereu apare altceva de făcut, fiindcă mereu apar gândurile care ne fac să ne schimbăm decizia, mereu apare neîncrederea sau amânarea găsindu-ne diverse scuze.

Regula este una foarte simplă: în momentul când vrei să faci un lucru (să mergi la sală, să bei apă, să nu mai strigi la copiii tăi), apar și gândurile care te fac să anulezi acest fapt (sunt prea obosită, am să încerc mâine, nimeni nu o să mă asculte etc.) și timpul între aceste două apariții în creierul tău este de circa 5 secunde. Dacă lași să se scurgă aceste secunde vei ajunge să fii asaltat de gânduri ce te vor determina să renunți în final la inițiativa ta. Dar dacă odată ce vrei să iei o decizie numeri 5.4.3.2.1 atunci se activează zona cortexului prefrontal și atunci alungi scuzele de amânare și te apuci de treabă real, pe bune.

Eu folosesc această regulă când am de făcut un telefon important. De fiecare dată când trebuie să vorbesc cu cineva, tind să mă gândesc ce va spune persoana respectivă, cum va reacționa la ceea ce am a-i comunica, care va fi feedback-ul și în final amân sunetul/întâlnirea. Dar mă străduiesc să acționez în primele secunde de la apariția hotărârii inițiale: formez numărul, sau încep să mă pregătesc să ies din casă.

Mai funcționează în cazul meu când îmi pierd răbdarea cu Vladimir. Deși e un copil super cuminte, mereu vesel, foarte înțelegător și răbdător, se mai întâmplă să facă mofturi ca un veritabil leuț. Atunci număr în gând 5.4.3.2.1 și mă calmez, încercând să privesc situația din alt unghi, să îl văd pe Vlăduț ca pe un copil insistent și curios nu ca pe dușmanul meu ce vrea să mă aducă la exasperare. It really helps.

Am mai scris despre cum să fii o mamă Zen aici și câteva sfaturi găsiți în acest articol, vă invit să vedeți 🤗

Dacă vrea cineva să îi împrumut această carte, o fac cu mare drag, chiar sper să fie de folos celor ce se hotărăsc greu să ia o decizie.

Între timp, mă întorc la grămada mea de cărți ce mă așteaptă și sper să revin curând cu noi impresii și/sau sfaturi.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Cum să ne lăudăm copiii?

Cât de mult ne iubim noi copiii și cât de mândri devenim când ei încep să facă ceva independent, să fie ascultători și responsabili.

Ne place când ei ne aduc un scaun sau ochelarii lăsați pe undeva, sau își strâng jucăriile singuri, ne place să îi vedem din ce în ce mai descurcăreți.

Eu trăiesc acum această perioadă când descopăr la Vladimir „capacități extraordinare”: îmi aduce o carte dacă îi cer, începe să mănânce mai atent borșul din farfurie, începe să ceară obiectele care îi trebuie, mă ajută când facem curățenie și îmi copie exact gesturile. Mă mândresc nespus cu el .

Și ca să îl încurajez tind să îl laud: „ce băiat bravo are mama, ajutorul mamei, cel mai minunat băiețel, ce m-aș face fără tine”, întotdeauna îl aplaud și în final toți suntem fericiți că am făcut lucrurile bine.

Dar, oare, am făcut bine?

Zilele trecute am dat peste un fragment din cartea „Între părinte și copil Ghid de comunicare afectuoasă” (pe care am început s-o citesc o veșnicie în urmă, dar o las periodic ca să trec la alte lecturi ce mă fură), fragment care vorbește foarte interesant despre lauda recomandabilă și cea nerecomandabilă.

IMG_20190311_093923~2

În viziunea autorului Dr. Haim G. Ginott,  lauda e ca un medicament, care trebuie luat cu precizie, la momentul potrivit și în doze potrivite.

Lauda trebuie să se refere doar la eforturile și înfăptuirile copiilor, nu la caracterul și personalitatea lor.

Iată de ce toate comentariile pe care obișnuiesc eu să le fac, atunci când copilul meu îmi pare un super erou, ce își încalță singur papucii,  sunt nepotrivite.

Ba mai mult, autorul spune că acest gen de comentarii: „ajutorul mamei, ești un băiețel/fetiță minunat/minunată etc.”, riscă să provoace neliniște unui copil- el poate simți că nu e nici pe departe minunat, atunci când altceva nu-i reușește și că nu poate să se ridice la înălțimea așteptărilor. Este vorba despre un copil mai măricel desigur, care poate judeca și poate să își evalueze acțiunile singur, dar vorbesc acum despre asta pentru că este necesar să ne formăm deprinderi sănătoase în a ne lăuda copiii, de la o vârstă cât mai fragedă.

Lauda directă a personalității, asemenea luminii solare directe, e incomodă și te orbește. Este jenant pentru cineva să-i spui că e o persoană minunată, angelică, generoasă și modestă.

Aduceți-vă aminte când cineva încearcă să vă atribuie aceleași epitete, nu vreți deodată să vă faceți invizibili? Pentru că, în interiorul nostru, noi știm că nu suntem nici super eroi nici super generoși sau minunați. Toți avem micile noastre schelete în dulapuri și aceste laude nu fac decât să sune sarcastic, cel puțin pentru mine e așa și eu, atunci, vreau să strig înapoi: „nu îți bate joc de mine, știi foarte bine că nu pot fi așa, nimeni nu poate!”.

Același strigăt poate să apară în interiorul copiilor noștri, doar că ei se tem sau nu știu  să îl exprime și o laudă dulce se poate transforma într-o frustrare amară.

Dr, Ginott oferă și sfaturi cum să învățăm să ne lăudăm copiii, ca aceștia să crească încrezători și puternici.

Cuvintele noastre trebuie să afirme clar ce anume ne place și apreciem la efortul, ajutorul, munca, atenția, creația sau înfăptuirile lor.

Astfel, în loc de „ce băiețel/fetiță puternic/puternică are mama/tata”,  putem vorbi despre dificultatea trebii, de exemplu: e destul de grea cutia asta, trebuie să ai forță s-o ridici”.

Este important să fim atenți și la laude privind atributele fizice ale copilului. Sigur, noi toți vrem ca copii noștri să creadă că sunt frumoși oricum, dar am putea înlocui ”ești frumos/frumoasă” cu expresia: „îmi place cum îți stă părul, sau îmi place culoarea ochilor tăi” asta îi va da copilului o certitudine că arată bine, fără să se gândească la celelalte calificative, care intră în categoria frumosului și care, poate, lui nu-i plac la sine.

Decât să punem etichete privind aspectul fizic sau privind atributele mentale, este suficient să ne exprimăm propriile păreri prin:

descrieri detaliate reflectând încântarea și admirația, cuvinte care exprimă recunoașterea efortului și afirmații care comunică respect și înțelegere.

Cartea Dr. Haim G. Ginott mai are o mulțime de exemple și sfaturi care merită să fie aplicate pentru că vor da rezultate frumoase în viitor, sper eu. Ne învață să ne ascultăm copiii și  să comunicăm cu ei afectiv, implicați, nu doar ca niște roboței ce repetă expresiile părinților lor (expresii care nouă nu ne-au făcut prea mult bine sau care nu ne mai ajută să relaționăm cu copiii noștri).

Nu știu de ce am impresia, uneori, că mai ales noi, cei din spațiul post sovietic, avem nevoie mai mult decât alții să învățăm să comunicăm- între noi, cu copiii noștri, cu părinții noștri, cu  colegii de muncă, cu subalternii, sau  cu șefii noștri. Am fost privați de libertatea de a ne exprima prea mult timp și acum sunt diferite nivele de comunicare pe care trebuie să le asimilăm.

Și noi avem instrumentele necesare la un clic distanță. Avem atâtea posibilități să extragem informație bună, și s-o aplicăm, lucruri pe care părinții noștri, din păcate nu au putut să le aibă. Iată de ce eu consider cărțile de parenting ca pe niște sfaturi pe care le putem ajusta la necesitățile noastre. Iar sfatul despre comunicare afectivă îmi pare cel mai necesar.

Cartea  despre care am vorbit azi o puteți găsi online aici sau aici, sau puteți face o plimbare până la cea mai apropiată librărie ca să întrebați de ea.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Ce visăm astăzi?

Zilele trecute am dat peste un articol tare bunișor de la Mark Manson, care mi-a dat un pic de gândit și ,hey, dacă e pus creierul la lucru și rotițele se mișcă încetișor scârțâind, eu mă bucur că, poate, nu va rămâne atrofiat de la atâta nimică-facere, fiind în „concediu” de îngrijire a copilului, nu-i așa?

Voi știți ce zic 😀

Cine e Mark Manson? e tipul care a scris cartea „The Subtle Art of Not Giving a F*ck” (În română ar fi „Arta subtilă a nepăsării”). Cartea încă nu am citit-o, dar urmează , cu siguranță, pentru că fiind abonată la blogul său, dau peste unele gânduri care îmi vin pe plac. O descriere succintă găsiți aici.Și o puteți comanda online aici.

Pozitivismul exagerat nu e sănătos. Dacă faci o mască fericită și îți zici că totul va fi bine și că ești frumoasă așa cum ești , problemele nu vor dispărea ca prin minune. Și riști, de altfel, să explodezi de frustrări și supărări acumulate, doar pentru că nu ai gestionat la timp situația și ai ascuns adevăratele emoții sub fața fericită și pozitivă.

În articolul despre care vorbeam la început Mark deschide subiectul visurilor și a tendinței pur marketologice de a arunca în oameni sloganul: „Follow your dreams” și„become what you want”, pentru că fiecare își datorează sieși, în primul rând, dreptul la fericire prin visuri mari și scumpe și bla bla bla.

Și ce facem dacă visul e despre droguri? adică despre un stil de viață lipsit de griji, uitare de sine, un trai ușor pe spatele altora, sau dacă e despre parvenire și bogație peste noapte?

Ca să fiu pe deplin sinceră cu mine însămi, m-am regăsit într-o doză de pozitivizm la care chem prin postările mele (recitind „Cunoaște-te , femeie”, de exempu, văd o chemare spre cunoaștere, acceptare apoi autodepășire, sper că și voi vedeți asta), mă tem doar să nu exagerez.

Și ARTICOLUL lui Mark Manson e despre asta, despre extreme, despre hiperbolizarea „live your dream”, de care ar trebui să ne lipsim, cumva. Altfel, dacă nu atingi picul pe care „ești dator” să îl atingi, devii un ratat.

Whether it’s a new career, being the best-dressed person at a party, reaching enlightenment, or realizing a tryst with a woman halfway around the planet, we’re told that we owe it to ourselves to go out and get it, and we’re some type of failure if we don’t. 

Mark Manson

Mă întreb și eu cum am ajuns noi să nu mai simțim fericirea din lucrurile simple? să o condiționăm și să o legăm de niște scopuri, care, odată atinse, nu ne mai satisfac?

Cum să găsim echilibrul fin între dorința de a crește/ a te dezvolta ca personalitate și goana după visuri mari?

Nu știu cine a inventat expresia: „ai grijă ce îți dorești, căci ar putea să se împlinească”, dar cred că ar merge fix drept motto existențial al generațiilor ce urmează.

Uneori e mai bine să trăiești văsând, decât să-ți trăiești visul.

The reason not every fantasy should be pursued is because fantasies never have negative repercussions. Reality does. You’re able to feel fear and terror without ever actually being in danger. You can feel excitement and adrenaline without ever actually risking anything.

Mark Manson

Abia aștept să fac rost și de cartea lui Mark Manson, ca să revin apoi cu o părere mai amplă despre el, între timp îl văd ca pe un om cu picioarele ancorate în realitate, ce încearcă să ne ancoreze și pe noi.

Sunt o mamă relaxată, sau doar lenoasă?

Mă întreb: „sunt eu așa relaxată și super-mommy sau sunt doar lenoasă și trebuie să fac ceva cu asta?”

Mă gândesc des, dacă ceea ce fac ca mamă este corect sau suficient pentru fiul meu.

Dacă nu mă ocup prea puțin de „cultivarea ” intelectuală a lui, chiar dacă ne petrecem tot timpul împreună, uneori îl las să se joace singur, ca să mă ocup și eu de treburile mele.

Încerc să îl învăț ceva nou, o culoare, o acțiune, un cuvânt, dar el nu prea repetă după mine și se plictisește dacă face un singur lucru repetat. Vladimir are 16 luni acum și eu tind să îl compar cu alți copii care la aceeași vârstă fie încep să spună câteva cuvinte, fie deosebesc culorile, fie arată pe degete ce vârstă au, fie merge la oală singurel etc.

Mă învinovățesc că nu-i acord atenția maximă, că trebuie să ne ocupăm mai intens împreună, că trebuie să-l învăț mai multe lucruri ca să nu rămână „în urma” celorlalți copii.

Așa suntem noi mamele, supuse unei competiții, nedeclarate oficial, de ”cine are cel mai deștept și super dotat copil”. Și dacă stați să ascultați discuțiile mămicilor în parc , o să vedeți că fiecare tinde să se laude cu performanțele copilului său: cel mai rapid, cel mai dezghețat, cel mai șmecher, cel mai inteligent, cine vorbește mai bine, cine dansează mai bine, cine citește, cine joacă jocuri electronice mai complexe etc.

E normal să ne lăudăm copii, e și de înțeles, fiecare își vede puiul său deosebit, unic și așa este. Tocmai de asta nu trebuie să uităm , că fiecare își are ritmul său de creștere și dezvoltare.

Uneori în goana noastră de a demonstra Lumii și nouă înșine ca avem cel mai deștept și mai dotat/talentat copil, tindem să îl încărcăm cu sarcini și sarcini, să facă, să dreagă, cercuri și concursuri, de la vârste prea fragede. Uneori. Uităm că cel mai de preț lucru pe care îl putem dărui copilului este un pic din timpul nostru, un spațiu mic de nimică- facere, sau să îl lăsăm să-și caute de joacă printre cratițele noastre. Uităm să îi lăsăm să fie copii și îi târâm prea repede într-o lume a adulților cu atât de mulți trebuie(să citești, să scrii, să desenezi, să mergi la dans, să faci curat, să fii cuminte, să fii ordonat, să fii responsabil, educat, la locul tău etc).

E clar că copii au nevoie să învețe aceste lucruri, și o vor face , cu siguranță, doar că mă gândesc că nu e bine să grăbim treaba, să forțăm acolo unde nu e nevoie decât de o încurajare de la distanță (dar vă spun cum mă descurc cu detașarea când mai crește Vladimir 😉 ).

Eu încerc să observ care este tendința copilului meu, ce îi place să facă la moment și să încurajez acel pas, dar fără a insista prea mult.

Apoi mă întreb: „sunt eu așa relaxată și super-mommy sau sunt doar lenoasă și trebuie să fac ceva cu asta?”

Cu aceste gânduri în cap, am început să răsfoiesc cartea „Cum să cultivi creativitatea copiilor” de J. Cameron în colaborare cu E. Lively și spre marea mea surprindere, toate exercițiile și tehnicile recomandate sunt pentru copii cu vârsta după 2-3 ani. Până atunci, copii sunt încurajați să fie lăsați să se joace în ritmul lor, să aibă spațiul lor de joacă, să-și creeze propriul haos și să descopere lumea așa cum simt ei. Mai mult, părinții sunt sfătuiți să-și ofere lor înșiși cât mai multă libertate fără a se simți constrânși să facă lucrurile perfect. Aceasta va duce la armonie cu cel mic.

IMG_20181203_132410

Mi-a plăcut foarte mult o frază peste care am dat în capitolul despre „Cum să cultivi limitele”(poate pentru că noi alegem informația care ne întărește convingerile?): „Copilul care este exagerat de controlat își pierde plăcerea de a se juca. Artiștilor de toate vârstele le place să se joace. Joaca implică dezordine.”

La cartea asta cu siguranță voi mai face referință în viitor, prea multe idei bune are ca să nu fie împărtășite 😉

Iată cum am ajuns să îmi alung vinovăția când stăm cu Vladimir pe covorașul nostru de joacă și „pierdem timpul împreună”: el se joacă cu mașinuțele lui, când mă vede că iau o carte să citesc își ia și el una sau vine la mine să-mi arate cu degețelul pe pagina mea ceea ce el crede că trebuie să aflu, îmi imită sunetele și intonația când citim povești, dar nu știe să arate vârsta și nu știe (încă!) cum face pisica sau cocoșul.

Voi cum cultivați erudiția și creativitatea copiilor voștri? Ce jocuri aveți, cum faceți să vă simțiți bine ?

Cum să fiu mamă de băiat?

Eu sunt sigură că nu pot să „stric” copilul cu dragoste, cu tandrețe și afecțiune.

Ca mamă de băiat simt pe umerii mei responsabilitatea pentru viitorul Bărbat ce va crește.

Cum să fac să îi descopăr laturile puternice și să le combin cu sensibilitate, ca viitoarea mea noră și oamenii ce îl vor cunoaște să fie respectați , ca el să fie fericit și împăcat cu condiția sa de Bărbat și de cap al familiei.

Veți spune probabil că aici tatăl își are cel mai important rol, ca să-i fie exemplu de masculinitate și veți avea dreptate.

Cu toate astea sunt convinsă că mama este cea care trebuie să fie o prezență constantă de afecțiune și iubire care îi va consolida latura emotivă și îi va crea un model de comportament cu femeile ce vor veni în viața lui.

Mai multe idei bune și sfaturi despre cum să ne creștem băieții am găsit în cartea lui Steve Biddulph pe care o puteți comanda online aici,  aici ,sau aici . Sau puteți face o plimbare până la librărie cu piciul vostru și cu siguranță veți avea doar de câștigat din tot acest timp petrecut împreună și din eventuala achiziție.

Și azi voiam să vorbim despre expresia mult îndrăgită și extrem de folosită pentru băiețeii noștri „Bărbații nu plâng”/„Fii bărbat-nu plânge”.

Aud mamele sau tații, ce-și muștruluiesc copii- „nu mai plânge, nu e nimic grav, bărbații nu plâng, nu te smiorcăi ca o fetiță” și mă întreb, cât o să persiste aceste clișee în educația băieților? Cum o să fim capabili să creștem o generație sensibilă și empatică, dacă noi le înăbușim sentimentele din fașă?

Oare noi ne dăm seama cât rău facem cu aceste „cuvinte nevinovate”?

Nu sunt psiholog, dar știu din ceea ce am mai citit și din ceea ce observ, că aceste expresii nu fac decât să crească anxietatea, frustrarea și nervozitatea la copii.

Dacă îți cuprinzi copilul atunci când e supărat și nervos, nu înseamnă că „îl alinți”, îi arăți doar că îl înțelegi și îi ești alături și atunci când e vesel și atunci când e supărat.

Dacă îi dai voie să se descarce și să plângă, mângâindu-l duios, nu „îl strici”, ci îi arăți că toate emoțiile sunt binevenite și că ne putem descurca cu ele, fără să le înăbușim, ca apoi să se transforme în mici monștri-furii, ce apar din te miri ce.

Dacă eu, mama, sunt furioasă, îi explic copilului meu că pot fi și așa când ceva nu merge bine, dar e o stare trecătoare și îl iubesc și atunci când sunt furioasă și atunci când sunt cu o bună dispoziție.

Învăț să îmi controlez emoțiile, dar nu mi le reprim total, pentru că eu sunt „Școala de Emoții” pe care o învață fiul meu, eu îi sunt exemplu în toate, și dacă eu am să răbufnesc și am să strig, și am să lovesc, așa va face și el. Învăț…

Vreau să învăț să-i spun că am nevoie de timp ca să mă liniștesc (în caz că mi-am pierdut răbdarea), ca apoi să discutăm despre tot ce a făcut sau nu a făcut, despre așteptări, dezamăgiri, complexe și orice altceva s-ar întâmpla în viața noastră.

Copilul este o oglindă! Noi suntem o oglindă ce reflectăm atitudinea părinților noștri asupra copiilor. Dar dacă această atitudine este una greșită sau depășită, este în puterile noastre să schimbăm fluxul de comportament, ce intră în ea.

Noi avem toate instrumentele necesare ca să fim mai buni, suntem mai informați, suntem mai deschiși spre dialog și asta e  minunat.

Eu am să-mi strâng băiețelul în brațe când se lovește și am să-l liniștesc mângâindu-l, pentru că îl doare și are nevoie de mine atunci, nu de o lecție: ”Ți-am spus eu să fii atent”.

Eu sunt sigură că nu pot să „stric” copilul cu dragoste, cu tandrețe și afecțiune. Dar asta nu înseamnă că în casa noastră nu vor exista reguli și că ele nu vor fi respectate- copilul are nevoie de aceste limite și eu cu tatăl lui i le vom oferi cu calm și blândețe.

Iubirea și empatia (să mă pun în locul copilului meu ) sunt cele care trebuie să ne ghideze pașii în educație, și nu clișeele, vorbele din bătrâni sau sfaturile băbuțelor din parc.

Voi cum vă creșteți BĂIEȚII și FETELE?

Vă cuprind!