Cine e cea mai bună mamă?

Competiția pentru cea mai bună mamă începe încă de la conceperea copilului.

Se pun pe cântar vârsta (dacă îl faci la 20 e mai bine decît la 30), modalitatatea (pe cale naturală sau însămânțarea artificială) și da! cât de repede ai prins sarcina. Dacă ai mers pe căi ocolite(artificial) sau ai umblat pe la doctori după tratamente ești automat trecută pe o listă roșie a femeilor „de treabă”, fiindcă tu n-ai avut grijă de tine, sau ai umblat cu „brăduțul” și acum ți s-au stricat jucăriile și desigur toată lumea îți aruncă priviri compătimitoare, te jălesc, dar te bărfesc pe la spate, că na! Nici un copchil nu poți face ca oamenii.

Dacă faci un copil pe cale obișnuită, de tinerică, ești privită din altă perspectivă: la făcut copchii toți se pricep, nu trebuie mare școală sau ia′ uite și la ăștia știu cum să se înmulțească, dar ce fel de mamă îi ea dacă nu știe chinul așteptării.

Noi suntem o specie la care sentimentul de vină apare foarte ușor (dacă ai o minte unde acesta poate fi sădit) și cu câteva cuvinte aruncate din „bunăvoință”sau din tendința de a se autovictimiza (care, de altfel, este o altă trăsătură puternică la moldoveni, mai ales) de alte mame, rude, străini, mari gânditori și influenseri de genul: „ei, iaca ție ți-i ghini, ai născut/făcut ușor, da′ eu!…”multe mame gândesc că sunt mai puțin mame dacă nu au avut de pătimit, sau dacă au pătimit diferit.

Competiția pentru cea mai bună mamă continuă cu nașterea copilului. Sau mai bine spus, cursa pentru cea mai adevărată mamă. Se consideră o ”mamă mai adevărată” cea care alege să nască natural decât cea care a născut cu cezariană, cea care a suportat durerile facerii fără anestezie este indubitabil o mamă mai adevărată decât cea care a ales o epidurală. Cea care alăptează este o femeie eroină și o mamă net superioară  celor ce hrănesc cu formule praf. Și nu vorbesc acum despre beneficiile sau complicațiile unei alegeri sau altei. Vorbesc strict despre prejudecățile ce iau naștere în capul nostru, despre degetul acuzator ce se ridică, aproape fără să vrem spre altfel de mame, spre alte mame în general. Și spun asta pentru că astfel de prejudecăți se nășteau în capul meu, până nu demult. Și asta doar pentru că fiecare dintre noi are nevoie de validarea emoțiilor, avem nevoie să ni se spună că tot amalgamul de emoții ce vin cu schimbările hormonale și nu numai, sunt normale. Avem nevoie de comunicare, numai că noi, multe dintre noi, nu știm să o facem.

Așa că competiția va continua și atunci când una dintre noi va avea curajul să recunoască că are/ a avut o depresie postnatală, cu siguranță se vor găsi alte ”mame eroine” ce vor lua în zeflemea, vor râde, vor judeca poate și vor plesni din palme a nedumerire: „ei, doamne, de mă iartă ce fel de depresie, iaca mamele noastre nu au mai știut de depresie că au spălat și călcat la pelinci…” sau „când vă aud că aveți timp de depresie…” sau „de ghini ce vă este vi se ridică la cap și deam′ vi se năzăresc depresii…”. Ori, cealaltă extremă apare când unele mame te privesc rece cu întrebarea în ochi: „ce fel de mamă ești tu dacă nu ai avut nopți nedormite, pungi sub ochi, țipete la miez de noapte, colici și o depresie de toată frumusețea?”.

Dar oare în asta se măsoară maternitatea? și trebuie ea oare măsurată, cântărită? Suntem mame și punct. Ne iubim copiii și cu siguranță fiecare dintre noi face tot posibilul ca ei să fie bine.

Ceva timp în urmă, bloggerița Diana Ivanov a lansat un hashtag #eusuntfemeieelefant pentru a arăta că noi femeile putem fi solidare, putem fi tolerante și putem să ne susținem reciproc atunci când suntem în perioada cea mai vulnerabilă, când devenim mame. A fost o inițiativă tare frumoasă și mi-ar plăcea să o continuăm și să renunțăm la cursa pentru cea mai bună mamă. Să nu mai judecăm mamele ce dau mâncare din borcănaș și nu o prepară singure, la aburi, fără zahăr și fără conservanți. Să nu mai privim cu reproș mamele ce și-au lăsat copilul să bea o gură de Cola, să nu mai privim de sus mamele care nu-și pot liniști copilul la terenul de joacă și îl târâie țipând în brațele lor.

Și în același timp să oferim ajutor, susținere, un cuvânt bun dacă se cere, un zâmbet, o privire caldă. Dacă vedem că greșește și știm precis că asta va dăuna copilului sau ei însăși, atunci să punem umărul și să intervenim cu BLÂNDEȚE. Fiecare dintre noi poate avea o zi proastă, fiecare poate claca, și în aceste momente putem da dovadă de omenie, fie ținându-ne nasul în cartea noastră, fie punându-l la bătaie asumat și cu bunăvoință.

Dacă v-a plăcut acest text și vreți să-l transmiteți mai departe cu un share, vă voi fi recunoscătoare.

Haideți să fim mai buni! Vă cuprind de la distanță!

inserează imaginea ta aici

Ce înseamnă aparențele pentru fiecare dintre voi?

Ce înseamnă să arăți bine?/ să dai bine în fața cuiva / în fața lumii?

Eu nu am pus niciodată prea mare preț pe aparențe, adică nu pot să spun că sunt neîngrijită , că nu-mi place să arăt bine, să mă îmbrac frumos, să îmi fac o coafură frumoasă. Ba da! Îmi place la nebunie, numai că eu altfel prioretizez lucrurile.

De mică mama mă mai bătea la cap: ai grijă cum ieși din casă, mai piaptănă părul cela, sau nu îmbrăca puloverul ăsta că e vechi sau vezi că acolo o să fie multă lume, trebuie să te îmbraci frumos ca să nu ne arate lumea cu degetul.

Da ′ iaca pentru mine „lumea” ceea care m-ar fi arătat cu degetul nu avea prea mare importanță. 😀

Îmi era infinit mai important să petrec timpul citind sau privind vreun film decât să mă chinuiesc să aleg ținutele sau să îmi fac părul. Pentru ce? Sau pentru cine, mai ales că tot mama a fost cea care ne repeta mereu că noi suntem frumoase așa cum suntem.

Numai că lecțiile din copilărie ne rămân adânc încrustate în memorie și de aici pornesc numeroase complexe pe care le luăm cu noi în lumea mare.

Creștem fete care vor considera că fără niște tocuri și ruj nu vor putea cuceri lumea. Creștem băieți ce văd bărbăția în ascunderea lacrimilor și înghițirea frustrărilor. Creștem copii cu etichete.

Și iată-mă-s astăzi , incapabilă să fac stories-uri pe instagram pentru că nu știu ce o să zică lumea despre mine, și dornică să fiu așa cum sunt fără să mă îmbrac cumva special, să mă machiez sau să fac buze de rățușcă ca să fiu apreciată.

Zilele trecute am prins o discuție în care o doamnă își argumenta alegerea tocurilor pentru că ”mama i-a spus să fie frumoasă mereu”. Și mă gândesc, ce povară a pus pe umerii fetiței acea mamă. Ori poate mamei, văzând că fica arată aranjată și gătită, îi era mai ușor să vadă o imagine perfectă a vieții fiicei sale și nu i-a pus niciodată acele întrebări, incomode poate: ți-e bine, ai nevoie de ceva, ești fericită, ai nevoie de sprijin?, întrebări pe care orice copil ar vrea să le audă. Este mai ușor să acceptăm imaginea și să credem că totul e bine, decât să ne cunoaștem și să ne vedem propriile frici, sau pe cele ale copiilor noștri.

Suntem generația care ne permitem să ne analizăm și să ne vedem complexele, suntem cei care au șansa să se studieze, să găsescă răspunsuri la ceea ce îi doare de ani de zile și să nu permită repetarea greșelilor în creșterea copiilor.

Începem simplu, de la acceptare, de la recunoașterea lacunei. Apoi, descâlcind firele vom ajunge (sper) la o îndepărtare a problemei.

E bine, oare, să ne punem măști? Și care este calea spre autoacceptare?

Mulți/toți vorbesc despre asta și cine, oare,o face cu adevărat? Doar, noi vedem un feed plin cu imagini desprinse din povești, cu texte inspiraționale gen ”iubește-te pe tine însuți/însăți” ,sau „am învățat să mă accept așa cum sunt, sun împăcat/ă cu mine însumi/însămi” și cei care privesc aceste imagini se gândesc doar atât: „sigur, lor le vine ușor să se iubească ia′n te uită cum arată/ce job bun are etc.”

Este important, să creștem încrederea în copii noștri, ca ei să nu se simtă împovărați de măști și imagini care îi încătușează și le limitează libertatea de a ieși de sub tipare.

Este important să nu mai punem etichete- fetele sunt prințese și băieții sunt prinți. NU – ei sunt mult mai mult decât atât.

Este important să ne susținem emoțional reciproc-să nu mai arătăm cu degetul când cel mic face o greșeală: fie nu poate ține lingura, fie nu poate merge pe o bicicletă, sau vrea în brațe la mami, sau are nevoie de ajutor când merge la baie, nu mai spunem „rușine, că ești băiat/fetiță mare”. Cine hotărăște că e greșit să ceri ajutor, cine hotărăște că ești prea mare pentru a fi ținut în brațe, pentru a fi iubit și alintat?

Este important să învățăm să fim empatici și susținători cu cei mai puțin norocoși, cu cei care cer sprijin, cu cei care vor să învețe să facă lucruri bune, dar se împiedică.

Și în final, este important să putem vorbi despre complexele noastre ca să nu le lăsăm moștenire copiilor noștri.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

3 Copeici din #carantină

Sfatul principal când te apuci de scris este să te deconectezi de la toate susrsele care te-ar putea sustreage, să te izolezi undeva unde e comod și  nu prea, ca să nu vrei să dormi mai mult decât să vrei să scrii.

Ok, acum încercați să faceți asta când ai acasă un copil de aproape 3 ani și un soț ce lucrează în camera alăturată și care periodic vrea o cafea.

Biroul meu este masa de la bucătărie, am cărți împrăștiate prin toată casa, dulapurile au sertarile de sus pline cu nimicurile mele pe care sper să nu le ajungă Vlăduț, când am nevoie de ceva încerc să îmi amintesc unde am ascuns acel lucru ( și nu e ușor să îți amintești ceva în al treile trimestru de sarcină 🙂 ).

Ca să am momentul meu de singurătate (deși acum am mereu pe cineva care mi se vârcolește sub inimă), mă trezesc mai devreme cu o oră sau două (dacă nu mă las înghițită de plapuma caldă și de lenea mea cea de toate zilele) decât toți ai casei, vin la mine în birou după ce îmi pun un  gram de cremă pe față și încerc să scriu.

Am deschis această pagină goală de vreo 20 de ori până acum și tot de atătea ori un pitic din mintea mea  juca pe coarda mea sensibilă: „ei și ce ai de spus acum? Vezi că s-au spus și s-au scris toate ideile tale cât ai stat tu liniștită în pat?”. Încerc să alung acest bâzâit monoton și nesfârșit cu o gură de cafea cu lapte și îmi plimb degetele pe tastatură. Pentru mine începuturile sunt magice. Îmi place să cred că orice va crește de sub degetele mele va ajunge la o inimă undeva într-un colț al internetului și iată așa pas cu pas voi schimba lumea.

După primele rânduri îmi dau seama că poate m-am pripit cu așteptările mele, că e greu să rămâi focusat, că poate piticul are dreptate și că tot ce s-ar fi putut de scris, deja a fost făcut cu mai mult suflet poate și mult mai inspirat, de minți mai strălucite decât umila mea persoană. Și apoi aud pașii lui Vlăduț, care vine entuziasmat direct din somn la mine în brațe și întreabă „te faci?” , iar asta este suficient ca tot ce făcusem să devină irelevant și să mă apuc de jobul meu de mamă full time acum.

Astăzi sper să reușesc să spun mai multe până aud pașii micuți pe covoraș.

Voiam să vă vorbesc despre cum să nu înnebunești în carantină. 😀

Nu e greu, imaginați-vă că sunteți într-un concediu de îngrijire a copilului, că încă nu aveți cărucior cu care să ieșiți afară, că locurile pe care le puteți vedea de la balcon sunt  cele mai frumoase și că cel mai bun lucru la moment este că bebelușul (cel imaginar pe care l-ați născut recent și ați făcut o treabă bună cu asta, și care este de fapt sănătatea celor dragi din casă) este bine, este așa cum vi-l doreați.

Acum trec la 3 sfaturi pe care poate să le aplice fiecare dintre noi fără prea multe greutăți:

  1.  Scrie. Tot ce îți trece prin cap, toate năzbâtiile făcute de copil, de câine, de cei de acasă, documentează tot. Nu trebuie să fii Dostoievski ca să poți așterne pe hârtie propriile gânduri, frici , trăiri, frustrări, amintiri, orice te neliniștește sau te bucură. Scrie. Dacă ai un pix și un caiet ești salvat. Despre beneficiile scrisului de mână vorbesc și psihologii, neurologii (vedeți aici un articol în acest sens), iar eu pot doar să spun că pe mine scrisul mă ajută să mă descarc emoțional, să îmi las bagajul de frustrări și complexe pe hârtie și să mă întorc la viața mea cu o altă față, să fiu mai calmă și mai bună cu mine și cu cei din jur.

Despre obiceiurile mele de scris și despre cum am ajuns să le am am mai făcut un articol- Micile noastre lucruri mari . E scris mai demult dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult pentru mine de atunci, doar că am mai multe jurnale , cred 😀

  1. Citește. Știu că nu toți sunt obișnuiți cu cititul în fiecare zi (aici nu pun la socoteală răsfoitul Facebook-ului sau Instagram-ului, asta trece în categoria acumularea de balast informațional, deci nu se pune), mulți preferă să privească filme decât să piardă timp cu cititul ista plicticos. Dar acum e momentul să facem un exercițiu de voință și să începem cu puțin, câteva rânduri în fiecare zi. Găsește o carte (nu o lua deodată cu nonfiction-ul sau cu psihologie decât dacă asta vrei cu adevărat), un roman, o poveste bună care îți va deschide gustul pentru lectură ca un aperetiv. Pofta vine mâncând mai ales pentru cititori. Oh, cât despre beneficii, le știe fiecare, sunt sigură ca toți am vazut/auzit sfaturile cu ia o carte și citește și vei vedea cum te simți. Acum imaginați-vă cât de mândri de voi înșivă veți fi când veți putea trece la activ o carte citită (sau a n carte pe anul ăsta dacă sunteți cititori versați). Veți putea încet, încet să cunoașteți mai multe cuvinte noi, să vă exprimați mai bine, să citiți mai bine, să vă imaginați mai multe și mai frumos decât cel mai bun regizor de filme din lume. Dați această posibilitate creierului vostru, el chiar merită să trăiască aceste povești și să crească singur.
  2. Uh, asta e cea mai importantă idee: lasă-ți copilul să se joace. Nu vă mai faceți atâta inimă rea pentru că nu ați găsit activități creative și educative în fiecare zi pentru copii voștri. Dacă asta vă face plăcere- și sunt astfel de mame bravo, care în fiecare zi au câte un plan de activități și fac cu copii lor lucruri mai bune decât la grădiniță sau  la școală și cel mai important este că o fac cu plăcere, o fac de la sine de parcă s-au născut cu asta- păi, iată, dacă aceste activități vă fac plăcere ambelor părți atunci go for it– Internetul e plin cu sfaturi în acest sens. Dar dacă sunteți o mamă obișnuită cu alte activități, atunci lăsați copilul să se joace liniștit, mai implicați-vă în acest joc, savurați hârjoneala cu el, mai citiți-i ceva dacă ăsta e ritualul vostru de adormit sau mai lăsați-l să se uite la TV o oră pe zi. E criză și pentru ei, deci e excepție, dar asta nu înseamnă că sunteți mame rele dacă mai slăbiți hățurile și vă relaxați alături de ei. Amintiți-vă de copilărie și de jocurile voastre preferate de atunci. Nu cred că părinții noștri veneau la noi cu noi și noi activități în fiecare zi. Mai degrabă ne implicau în munca lor și asta era un fel de joc pentru noi, ce ne modela pe nesimțite. Apoi  copiii vor reveni la școală/grădiniță, le va fi un pic mai greu să se readapteze, dar o vor face, vor fi iar activități de logică, de scris, de dezvoltare a motricității, de dezvoltare a creativității și de creștere a micilor genii. 😉

Criza asta nu va dura o veșnicie și lumea își va rescrie valorile, sper doar să nu plătim prea scump pentru ele. Dar vom aprecia mai mult toate posibilitățile de a ieși la aer afară, de a face shopping, de a savura o cafea într-un local, de a merge să hoinărim prin parcuri și pe străzi. Vom aprecia mai mult pe cei dragi și timpul cu ei, ne vom vizita părinții mai des poate, vom vedea cu alți ochi pe partenerii noștri de viață,cu care acum petrecem 24 ore în zi, descoperindu-i și pe ei și pe noi ca fiind altfel, sau poate la fel… ne vom iubi mai mult libertatea pentru că știm cum e să #staiacasă.

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

Despre visurile noastre de azi și de mâine

 Eu vreau de fapt, să trezesc în noi, actualii sau viitorii părinți un simț al libertății pe care să îl transmitem copiilor noștri

Noi suntem, cumva, generația părinților noștri sau, mai bine spus, a viitorului lor transferat în noi.

După ce tinerețea lor a fugit înghițită de niște timpuri stranii cu  multe limitări și greutăți, cu lipsă de informare și îngrădire socială, a venit un timp al tuturor posibilităților și ei nu-l mai puteau folosi, pentru că au trebuit să devină părinții noștri.

Printr-un fel de pact nespus/ nescris cu lumea ( și transmis până azi uneori), toți cei deveniți părinți trebuie să renunțe la propriile visuri și să se concentreze pe copiii, or, ce poate fi mai important decât asigurarea tuturor condițiilor pentru ca ei să aibă ceea ce noi nu am avut, nu-i așa?

Așa se face că propriile lor dorințe au devenit visurile copiilor lor,  propriile lor frici au fost trecute copiilor drept moștenire.

Și câți dintre noi nu au urmat o facultate la sfatul părinților, fie pentru că asta e ceea ce unul dintre ei și-ar fi dorit, fie pentru că se gândeau ei aceasta ne va oferi un venit sigur, un ban, o rezolvare a problemelor pe care ei nu au avut-o?

Și iată acum o lume  din medici, avocați, ingineri, manageri, economiști, contabili, toți cu studii superioare, toți oameni serioși parcă, oameni ce se simt din ce în ce mai nelalocul lor în ea, și care realizează , la un moment dat, că nu asta e viața pe care vor să o trăiască.

Și se tem să înceapă de la zero, fie pentru că le e rușine de gura lumii, fie pentru că se cred prea bătrâni la 30 ani, fie pentru că încă nu pot să își dea seama ce vor cu adevărat să facă.

Mai sunt și din cei care au avut libertatea să aleagă, dar nu au știut ( cum ar fi putut, fără o pregătire adecvată) cine sunt la 18 ani și tot pot da vina pe părinți că le-au stricat viitorul.

Ce zic eu acum nu e o critică părinților, ei chiar au făcut tot ce ai putut reieșind din resursele pe care le-au avut.

Eu vreau de fapt, să trezesc în noi, actualii sau viitorii părinți un simț al libertății pe care să îl transmitem copiilor noștri.

Vreau sa înțelegem că putem deveni noi înșine cei ce ne dorim chiar și atunci când apar copiii (deși știu cât de greu uneori este și cât de limitat în posibilități te simți când ai vrea să treci un curs online care te interesează, dar trebuie să achiți grădinița/școala, ori taxele  obișnuite, gospodărești) și nu e nevoie să proiectam visurile noastre asupra lor.

Vreau ca ei, copiii noștri, să îndrăznească să viseze singuri, să înceapă să se cunoască pe sine, să facă încercări și să se lovească se propriile eșecuri ori cel puțin să nu le fie frică de ele.

De ce m-am gândit acum la aceste lucruri? Pentru că am dat peste un curs al lui  Mel Robins „Best Decade Ever”, unde se cerea să îți scrii cele mai îndrăznețe, nebunești visuri pentru următorii 10 ani. Și eu m-am pomenit gândindu-mă: să găsesc o școală bună pentru Vladimir , să pot să îmi dau copii la cursuri de dans și sport, să le dezvolt simțul artistic la vreo școală de arte, etc. și apoi după ce am umplut foaia cu dorințe pentru ei mi-am dat seama că astea sunt visuri pentru Ei! Dar ce-mi doresc eu pentru mine??? Cum voi fi eu în 10 ani?  Sună egoist știu, dar dacă nu mă concentrez asupra mea,  mă voi pomeni proiectând și creionand viitorul copiilor mei cât ei vor sta cu nasul în telefon, Doamne ferește 😅

Haideți să ne gândim ce vom fi, unde vom fi fiecare dintre noi în 10 ani. Cu ce ne vom ocupa când copiii vor fi suficient de mari ca să aibă propriile interese? Cu ce ne-ar place să ne ocupăm? Este suficient ceea ce facem astăzi, ca în 10 ani să nu privim cu regret în spate și să nu mai știm încotro să mergem ?

Ne vom simți , oare, la fel de bine cu noi înșine, cu activitățile noastre și cu ceea ce am devenit când nu vom mai avea grijile de astăzi ( să iei copilul de la grădiniță la timp, să îl duci la fotbal, să cauți o școală bună de dans etc.)?

Ce ne vom spune când ne vom privi în oglindă?

Cum vom putea să savurăm clipele și viața fiind un pic mai departe de copiii noștri?

Sunt întrebări pe care cred că trebuie să ni le punem cu toată sinceritatea și să reflectăm la ele.

Nu acuz pe cineva, nu vreau să spun că toți vor avea ceva de regretat, nu critic pe cei ce fac din creșterea copiiilor un scop /vis în sine. Îndemn, doar să reflectăm la diferențe, la propriile noastre ființe dincolo de ce suntem azi.

Vreau să îndrăznim să ne vedem mai departe și poate să adoptăm  de pe acum un hobby, care ulterior ne va fi colacul de salvare.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

 

Un text perfect (veți ști de ce, când veți ajunge la capăt ;) )

Am avut câteva zile când simțeam că nu vreau să fac nimic. Începeam ceva să scriu, apoi nu îmi părea suficient de bun, de real, de adevărat, mă înfuriam și lăsam totul baltă.

Voiam să fac un articol wow, să scriu repede și fluent ca un râu umflat de primăvară. Voiam să fiu eu povestitoarea care va ști să cucerească inimile de la primul cuvânt și din mine nu ieșeau decât banalități pe care mă supăram.

Învinuiam pe toți, pe mine inclusiv, dar cel mai mult mă temeam că orice voi fi scris nu se va putea compara vreodată cu cele mai frumoase și inspiratoare texte pe care le-am citit în ultimul timp.

Muza nu îmi mai era prietenă, nu mai puteam scrie nici o poezie, nu mă puteam refugia nici măcar în vreo carte bună, pentru că nu îmi mai păreau bune și priveam grămada care mă așteaptă cu scepticism maxim- nu voi reuși niciodată să le citesc și nu voi învăța nimic din ele, pentru că NIMIC nu mă mai poate ajuta.

Pe scurt eram pe fundul unei prăpăstii. Un hău adânc și gol în care risc, de fapt, să mă prăbușesc de multe ori când vin să stau în fața voastră, dezbrăcându-mă de cuvinte ca o mireasă în fața mirelui: așteptări multe, emoții, dorințe, frici, neîncredere și frumusețe se zbat să iasă pe rând la suprafață din mine. Și atunci pot să mă prăbușesc.

Am realizat, apoi, că eu caut perfecțiune. Mi-am dat seama că, în momentul când eram destul de aproape de a face ceva, gândul că ceea ce fac nu e suficient de bun îmi bloca toate celelalte gânduri. Și PAC puneam capac la toate, lăsam mâinile în jos și mă duceam să mănânc o ciocolată.

Not helping.

Nu mă ajuta nici o iotă, glucoza se evapora mai repede decât reușeam eu să încheg un gând bun și am zis să mă opresc înainte să mă aduc la condiția de gogoașă rotunjită în nefericirea ei.

Ce m-a făcut să mă apuc de tastatura asta azi, a fost primul gând ce mi-a venit dimineața când am deschis ochii- am poftă să scriu. Am realizat că abia așteptam să mă așez la masa mea de lucru (în bucătărie, de altfel, îmi țin biroul 😀 ) și să scriu tot ce îmi vine în cap.

Nu cred că a fost un mare miracol, eu doar am realizat că undeva în adâncurile creierașului meu se săpa greu și insistent ideea că oricât aș încerca eu, tot nu voi scrie vreodată vreo capodoperă. Și răzvrătita din mine a răspuns cu „și ce???” nu pretind laurii vreunui mare scriitor.

Dar eu scriu pentru că îmi place. Și dacă textul meu de azi va convinge pe cineva că a începe ceva,un lucru, este mai bine decât a arunca la coș încercări eșuate înainte de termen, doar pentru că vrem să fie totul perfect, atunci Mission accoplished for today.

Eu întotdeauna m-am temut de ce va crede lumea (un obicei din copilărie pe care cu greu îl scot din mine azi) și da, părerea oamenilor contează, doar trăim printre oameni, dar dacă ne vom lăsa copleșiți de dorința de perfecțiune, de dorința de a acoperi așteptările tuturor, atunci nu vom putea realiza nimic cu adevărat.

Așa că azi textul meu e un îndemn la acțiune, la a face ceea ce ți-ai dorit, ceea la ce ai visat, cu pași mici, cuvânt cu cuvânt, lecție cu lecție, ca să trăiești starea de împlinire cu fiecare pas ce îl faci, nu doar așteptând să te lovească ceva măreț.

De multe ori ne gândim la oamenii care au obținut succes și ne spunem: „ a avut noroc, a fost o întâmplare fericită să întâlnească o persoană sau alta, să găsească o oportunitate să dea peste acea șansă etc.” Adevărul este că șansele nu vin ca o avalanșă, ele se găsesc la fiecare pas, doar că acești pași trebuie făcuți.

Unui om de succes, deși pare că i-a surâs norocul peste noapte, nu-i cade nimic din cer. El de fapt a muncit în fiecare zi ca să fie pregătit să dea mâna cu șansa respectivă, el a învățat, a vorbit, a studiat oamenii din jur, și-a învins fricile puțin câte puțin, ca să fie pregătit să se arunce într-un vârtej de întâmplări, care pentru altcineva nu ar avea vreo importanță prea mare și nu ar duce nicăieri, dar care pentru el sunt decisive, pentru că a învățat să le vadă, să le simtă importanța.

Cuvinte mari, veți spune- hmm…e posibil. Dar încercați și voi să faceți câte un lucru mic în fiecare zi pentru dezvoltarea voastră personală/profesională și veți vedea că surprinzător veți da și peste șansa miraculoasă într-una din zile.

PS. am scris ceva despre neîncredere și cum facem lucrurile care ne plac în acest articol. Enjoy 😉

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Despre mamele de azi și de ieri

Nu știu dacă sunt mari diferențe între mamele de ieri și mamele de azi. Un lucru e cert: iubirea pentru copilul pe care l-ai purtat sub inimă rămâne neschimbată în oricare veac nu ai trăi.

Ajun de mare sărbătoare în țara noastră.

Când eram la grădiniță sau la școală, nu numeam această zi, ”Ziua Internațională a femeii”. Noi habar nu aveam ce-i asta femeie sau bărbat, în sensul adevărat al cuvântului, diferențele le vedeam, dar nu ne băteam capul tare de ce este așa și nu altfel. Și atunci sărbătoarea era numită „Ziua mamelor”.

Cât de frumos sună pentru urechiușele mele aceste cuvinte, mai ales acum de când sunt mamă.

Și cât de mult o iubesc pe mama mea!

Îmi amintesc de iubirea mea pentru mama din egoism, când mi se face dor să stau în brațele ei, să îi povestesc așa cum o făceam când eram mică, despre tot ce mi se întâmpla în lumea mea, să îi citesc pietricelele din ochii ei căprui frumoși, să îmi încălzesc mâinile la piept sub „șalinca” ei caldă, să mă joc în părul ei și să îi fac cosițe, pe care ea le răbda sărmana, chiar dacă eu nu eram prea atentă.

Și acum Vladimir se joacă în părul meu, Vladimir îmi ocupă cea mai mare parte a gândurilor din zi și din noapte, Vladimir a devenit ceea ce eram eu și sora mea pentru mama- iubirea vieții mele.

Este ziua mamelor și gândurile mele vor fi îndreptate spre mama mea mai mult decât în alte zile.

Mă gândesc la cum era maternitatea, sau condiția de a fi mamă pe timpul când mamele noastre abia îmbrățișau această stare.

Noi mereu spunem, sau cel puțin aud/văd des ziceri de genul: „mamele noastre nu erau așa, nu erau așa de obosite, nu se implicau așa de mult în creșterea noastră, nu aveau electrocasnice să le ajute și totuși, nu se plângeau, nu se lamentau, munceau mai mult etc.”

Probabil este adevărat, probabil așa se întâmpla în cele mai multe dintre cazuri, dar noi vedem aceste lucruri cu ochi de copii: eu nu îmi amintesc ca părinții noștri să fi stat alături de noi ca să ne pregătim lecțiile, deși dacă aveam o problemă de rezolvat, tata mă ajuta în clasele mai mici, apoi temele erau strict responsabilitatea noastră- altceva de lucru nu aveam. Eu nu îmi amintesc să fi ieșit mama cu noi în drum la joacă, ca să ne păzească: de pe la 3 ani eram în rând cu ceilalți copii,și mă țineam din urma lor alergând. Poate riscurile erau mai mici, poate mama totuși ne supraveghea cumva de la distanță, nu știu, dar nu mă simțeam supercocoloșită.

Recent mama mi-a spus că acum noi creștem copiii cu adevărat, ele doar observau cum noi creștem fără să poată să se implice prea mult.

Și asta era o realitate a timpurilor în care au trăit, dar asta nu înseamnă că ele nu și-ar fi dorit mai mult: mai mult timp să petreacă cu noi, mai mult timp pentru ele însele, ca să se bucure de intimitate și să citească ceva poate, mai mult timp să pălăvrăgească la telefon cu o prietenă, să iasă în oraș la o cafea ( of, ce vorbesc, mama venea în oraș doar când trebuia să cumpere ceva de la piață), mai mult timp de hârjoneală și jocuri cu noi, copiii (serile oricum părinții mei ni le dedicau nouă și diminețile de duminică când zăboveam toți patru în fața televizorului până târziu), mai multe facilități: să comanzi mâncarea acasă, să faci cumpărături online, să mergi la salon pentru manichiură etc.

Îmi imaginez că mamele noastre aveau aceleași dorințe de femei tinere pe care le avem noi acum, unica diferență fiind că ele nu puteau să le ceară, iar noi putem (și nu e nimic greșit în a o face, în a cere cu adevărat ceea de ce avem nevoie).

Nu puteau să ceară o mașină de spălat automată, scutece și roboți de bucătărie care astăzi nouă ne sunt indispensabili. Nu știau că se poate și altfel, de asta nici nu cereau nimic mai mult decât le era îngăduit să aibă.

Nu erau necăjite de lucrurile care le lipseau, ci încercau să se concentreze pe ceea ce puteau să facă, pe munca lor zilnică, care ca și azi trecea neobservată.

Au trăit în timpuri unde deficitul era o normalitate și nu știau că sunt private de ceva: de timp, de energie, de îngăduință.

Erau timpuri mai fericite, sau nu, n-aș putea spune. Mamele noastre găseau fericirea în lucruri mici, știau să se bucure de ceea ce aveau și să pună, cărămidă cu cărămidă, bazele unui cămin cald și puternic.

Și noi ca mame avem tot dreptul să ne simțim fericite în fiecare clipă, bucurându-ne de posibilități și timpul nostru de azi, de prezentul nostru atât de frumos, dacă îl scuturăm nițel de regrete și de lamentări.

Nu știu dacă sunt mari diferențe între mamele de ieri și mamele de azi. Un lucru e cert: iubirea pentru copilul pe care l-ai purtat sub inimă rămâne neschimbată în oricare veac nu ai trăi.

E ziua mamelor, e ziua când gândul meu se îndreaptă spre mama, e ziua când îmi amintesc de primele felicitări pe care i le făceam de 8 martie și când îi aud lacrimile în voce când îi vorbesc.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Lecție de empatie în farmacie

Această lecție poate fi învățată, de fapt, în orice alt loc public. Mie îmi este mai aproape farmacia, dar voi puteți să o înlocuiți cu ceea ce vă este mai actual 😉

 

Mie îmi este greu să scriu acest text, pentru că o parte din mine este solidară cu farmaciștii iar altă parte cu pacienții acestora.

Și știu că probabil aceste două părți nu se vor împăca pe deplin pentru că suntem toți personalități extrem de diferite și nu vei putea să îl înțelegi pe cel din fața ta, decât dacă umbli în papucii lui.

Eu sunt mamă de mai puțin de doi ani, devenind astfel un client mai frecvent al farmaciei, decât eram până acum. Iar farmacist sunt de când am pășit pragul facultății în 2008. Și astfel, tind mereu să găsesc scuze și să-mi apăr colegii de breaslă- doar suntem toți în aceeași barcă. Și în același timp eu găsesc scuze și mamelor obosite/ panicate/ speriate, ce vin în farmacii după ajutor.

Și iată, în mine se dau bătălii ca să iau partea cuiva, de fiecare dată când mă ciocnesc cu vreun caz de nesimțire în farmacie (care poate fi atât din partea farmacistului cât și din partea pacientului).

Dar mai bine să le iau pe rând:

Eu știu cum e să fii farmacist, eu știu cât de obositor poate fi să stai în picioare mai mult de 8 ore pe zi (cât prevede legislația), să alergi ba la depozit, ba la raftul de sus, ba la cel de jos, și să faci totul repede pentru că clientul/pacientul se grăbește, el are alte griji , el nu vrea decât să fie deservit cât mai repede, nimănui nu-i place să stea în rând.

Eu știu cât de greu este să discuți cu diverși pacienți care vin, ca să obțină un sfat gratuit: „ia vedeți că am o rană la un picior, oare ce să-i pun, sau vreți să o vedeți?”, sau „copilul meu are ochii roșii, dați niște picături ceva”, sau „eu vreau antibiotice că am răcit”, sau „mama mea a cumpărat ceva de la dumneavoastră în cutie roșu cu verde puteți să îmi arătați de care aveți?”etc.

Acestea sunt doar unele din puținele cazuri care pot să dea bătăi de cap unui farmacist, dar dacă vreți să auziți mai multe, mergeți într-o zi la farmacie și stați pitiți într-un colț vreo 3 ore: o să rămâneți uimiți de perlele pe care suntem noi în stare, ca pacienți, să le scoatem.

Sunt pacienți grăbiți, sunt pacienți dimpotrivă dornici să stea la vorbă, sunt pacienți care știu tot, își cunosc boala, își cunosc tratamentul, și sunt pacienți care nici nu au visat că se pot îmbolnăvi vreodată, iar farmacistul trebuie să îi împace pe toți. În plus este și muncă ascunsă de ochii noștri: primirea și aranjarea medicamentelor, verificarea stocurilor, îndeplinirea rețetelor simple și/sau compensate, care consumă foarte mult timp și atenție pentru că dacă greșești ceva nu achită compania de asigurări sau pacientul, ci farmacistul. Nemaivorbind de atenția care o solicită unele prescripții când nu e clar ce a vrut medicul să scrie, plus multe alte lucruri mărunte ascunse în spatele halatului alb și a locului curat de muncă.

Sper că o vă amintiți aceste lucruri data viitoare când o să mergeți în farmacie și o să aveți mai multă răbdare și/sau bunăvoință.

Și acum trebuie să spun că le înțeleg și pe mamele cu pici care vin în farmacie: sunt deseori obosite, nedormite, își fac mii de griji mai ales dacă copilul are unele probleme de sănătate, pot să întrebe de mai multe ori același lucru, doar pentru că  au uitat că au mai pus această întrebare. Mamele de azi sunt informate, citesc și googlesc tot ce le cade în mâini și le dau dreptate pentru că orice este important pentru copilul tău. Și ele vor să afle mai multe despre ceea ce vor înghiți la un moment dat odraslele lor, e normal să ceară informația asta.

Îi înțeleg pe tăticii destul de speriați și ei de noua condiție pe care trebuie s-o îmbrățișeze și care au o listă strictă de acasă, dar odată ajunși acolo dau față în față cu alternativele: mai ieftin/scump, mai calitativ/sigur, mai bun, mai inofensiv, mai mai mai etc. Li se încurcă tot în cap și apoi se întorc în farmacie cu mustrări de la soții: „eu am spus în cutie verde să cumperi nu în albastră”…

Îi înțeleg pe bătrânii care vin în farmacie nu din plăcere dar pentru că medicamentele le sunt vitale, sfaturile pe care le primesc acolo se uită repede și ei vin iar și iar.

Pledoaria apărării fiind spusă voi trece la acuzații sau, mai degrabă, la recomandări.

Ar fi ideal ca pacienții să înțeleagă gradul de oboseală al farmacistului din fața sa, să nu îl grăbească/zorească, să nu îi arunce o atitudine arogantă de: ia adă-mi, ia pune-mi, ia dă-mi, bătând darabana cu degetele pe tejghea; să înțeleagă că atunci când farmacistul cere o rețetă ca să elibereze medicamentul, nu o face dintr-un moft personal, ci pentru că așa sunt regulile (normele legislative) conform cărora activează și cărora trebuie să se conformeze toți!

M-aș bucura dacă mămicile ar fi un pic mai răbdătoare, oferindu-le astfel o lecție de empatie copiilor, atunci când vor da dovadă de înțelegere și respect față de cel ce îți prestează un serviciu (farmacist în cazul nostru).

Ar fi un progres nemaipomenit dacă mamele (de fapt pacienții, în general) ar înceta automedicația, mai ales când este vorba despre sănătatea copiilor lor și s-ar adresa medicului la momentul potrivit.

Și în același timp, de partea cealaltă a mesei de lucru, farmacistul trebuie să țină seama de faptul că el vorbește cu oameni în jurul său, să nu uite că acești oameni au problemele lor și dacă au venit în farmacie au venit după ajutor și nu sunt niște oaspeți nedoriți acasă la el.

Ar fi frumos dacă ar lăsa coroana de farmacist ca să ajute o mamă să intre cu căruciorul, să-i țină ușa, să asculte întrebarea până la capăt, să verifice ori de câte ori este nevoie, să nu privească de sus de undeva, ci să se apropie de pacient, arătându-i că îl vede/aude, că este acolo pentru dânsul.

Ar fi perfect dacă farmaciștii și-ar aminti că au bunei, părinți rude care pot fi în locul pacienților și ar fi frumos să se comporte cu aceștia din urmă ca și cu cei apropiați lor.

Și până la urmă în toate cazurile este vorba despre elementarul bun-simț, despre educația de acasă și respectul pe care îl arăți oamenilor din jurul tău, indiferent de profesie sau condiție socială.

Iată aceste lucruri elementare mi-ar plăcea să îl învăț pe fiul meu. Și sper că o fac prin exemplul propriu.

Aceste lucruri sunt ușor de înțeles, de fapt, dacă am încălța (imaginar desigur) pentru un moment papucii omului de alături. Adică să ne punem în locul lui, să vedem lucrurile așa cum bănuim că o face el, să încercăm să îi înțelegem motivele dispoziției, comportamentului, atitudinei. Și poate la momentul potrivit să sugerăm că am putea fi mai buni- fiecare dintre noi, indiferent unde ne aflăm și cu cine interacționăm, putem găsi mereu loc de „salut și mulțumesc”.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

 

 

 

 

Cum sa ne (re)descoperim prin joacă

Azi va trebui să răscolim în noi răspunsul la o întrebare tare ușoară, zic eu, dar care ar putea purta cu sine niște adevăruri eliberatoare.

Cum vă jucați când aveați nouă-zece ani?

Haideți să ne imaginăm că ne întoarcem în timp și am putea să ne vedem pe noi când eram copii, ce făceam atunci când știam că nu ne vede nimeni?

Dar chiar închideți ochii și încercați să fiți cât mai sinceri cu voi, ce vedeți, cum se juca eul vostru de 9-10 ani (și nu vă lăsați amăgiți de imaginea jocului copiilor voștri, ei nu sunt noi, ei sunt alții și altfel :D)?

Fie că construiai case din casetele video vechi, fie că inventai ținute noi pentru păpușile tale, fie că vindeai diverse lucruri prietenilor tăi imaginari, fie că o făceai pe doctorul și îți umpleai jucăriile de pluș cu apă pentru injecții, fie că citeai povești în podul casei (ca mine), când toată lumea te căuta, fie alergai pe drumurile toate cântând cât te ținea gura, oricare dintre noi se regăsește mai mult sau mai puțin în astfel de jocuri, nu-i așa?

Acum este important să alegeți jocul pe care îl practicați cel mai des și care vă făcea cea mai mare plăcere.

Răspunzând la această întrebare, veți afla cu ce ar trebui să vă ocupați acum, ca adulți, ca să fiți pe deplin fericiți, împliniți, să atingeți acel nivel de satisfacție care v-ar permite să vă treziți dimineața cu zâmbet, să așteptați o nouă zi ca pe o nouă încercare, ca pe un joc, care cu siguranță se va termina frumos, pentru că vă place.

Este un exercițiu pe care l-am luat de la scriitoarea Gretchen Rubin, ascultând un interviu cu ea, în podcastul Simplify și mi-a plăcut, pentru că m-a făcut să privesc cu alți ochi îndeletnicirea mea de acum, spre care am tins, de altfel, întotdeauna.

Eu obișnuiam să o fac pe profesoara, să explic unor elevi imaginari din camera mea, niște lucruri esențiale și simple, dar care celorlalți li se păreau mai dificile, așa îmi spuneam eu atunci 😉 . Îmi petreceam tot timpul printre cărți, citind, răsfoind și în final scriind o mulțime de lucruri pe numeroase foițe, carnețele, caiețele, care apoi plecau în plicuri speciale, ramificându-se în diverse teme.

Și ceea ce fac eu acum, ca adult, este același joc din copilărie, numai că ajustat la dimensiuni mature și în puterea instrumentelor pe care le dețin: aici este pupitrul meu de unde vorbesc, de unde încerc să explic lucruri trecute prin filtrul meu de valori și îndreptate spre toți cei care îmi citesc textele, ca să exprim ceea ce poate majoritatea dintre noi gândește, ca să ne oprim și să reflectăm împreună asupra unor adevăruri cu care stăm față în față, zi de zi.

Și acest fapt îmi face cea mai mare plăcere. Deschizând calculatorul și înșirând aici mulțimea de idei ce-mi trec prin cap, mă face să mă simt bine, iar dacă voi ști că aceste gânduri au îmbunătățit măcar cu un pic, modul vostru de viață sau de gândire, atunci fericirea mea va fi completă și voi avea motivația de a continua.

Iată de ce voiam să împărtășesc cu voi acest secret al regăsirii : încercați să suprapuneți ceea ce faceți acum cu ceea ce făceați la 10 ani în timpul jocului preferat. Dacă contururile corespund și imaginea este pe undeva aceeași, doar că la nivel mare, atunci sunteți fericiții care vor conduce lumea, pentru că voi nu duceți viața ca pe o povară, voi continuați să o luați cu voi la joc și asta vă face să vă simțiți perfect acolo unde sunteți.

Și dacă totuși, acum faceți ceva diametral opus la ceea ce preferați în copilărie, întrebați-vă dacă activitatea de azi vă face să vă simțiți mulțumiți. În caz contrar, aveți mii de șanse ca să ajungeți pe drumul jocului. Trebuie doar să priviți din alt unghi 😉

Observați și ce preferă să facă copilul vostru în timpul jocului, probabil anume această activitate o va dezvolta ulterior într-o carieră, ce îi va face plăcere în viitor 😉.

Și dacă exercițiul de mai sus nu v-a convins suficient ca să priviți în interiorul vostru și să vedeți cu ochi mari cum și unde vă aflați, voi încheia cu un citat al lui Nietzsche,din cartea „Așa grăit-a Zarathustra”, care cu siguranță vă va da mult de gândit:

Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura la voi și v-ar spune: ”Această viață pe care o trăiești acum și pe care ai trăit-o până acum, va trebui s-o trăiești încă odată și încă de nenumărate ori; și nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, bucurie, fiecare gând și fiecare suspin și totul, oricât de mic sau de important în viață se va întoarce din nou, totul la fel, în aceeași succesiune- chiar și acest păianjen și aceste raze de lună printre copaci, și chiar și acest moment, și chiar și eu. Clepsidra eternă a existenței este răsturnată din nou și din nou, și tu odată cu ea, grăunte de țărână!”

Ați plânge cu lacrimi amare și l-ați implora să nu facă asta, sau ați fi extrem de fericiți și ați crede că e o binecuvântare dumnezeiască această rotire eternă a propriei existențe?

Vă las să meditați și scrieți în comentarii ce sentimente/trăiri/emoții v-a adus acest exercițiu de azi.

Micile noastre lucruri mari

Rutina noastră de dimineață sau de peste zi este suma acelor lucruri mărute pe care le repetăm zi de zi ca un automat dar, fără de care ziua noastră nu ar fi completă, sau noi nu am funcționa la cel mai înalt nivel.

Începuturile sunt întotdeauna frumoase și înălțătoare când crezi că poți atinge tot ce ți-ai dorit vreodată: e suficient să încerci doar, îți amintești atunci, ți se mai dă o șansă!

Fie e vorba despre un început de an, un început de carieră, de viață de familie, sau un început de săptămână, o nouă zi din viața noastră, este un motiv să spunem mulțumesc pentru mica șansă de a face lucrurile frumos, cum trebuie. Nu-i așa?

Și lucrurile mari încep de la cele mai mici amănunte. Rutina zilnică, de exemplu. Citisem mai înainte ceva despre faptul că deprinderile noastre sunt cele care , în definitiv, ne ghidează cursul și numai de noi depinde dacă acesta este unul de succes sau nu chiar.
Rutina noastră de dimineață, sau de peste zi este suma acelor lucruri mărunte pe care le repetăm zi de zi ca un automat dar, fără de care, ziua noastră nu ar fi completă, sau noi nu am funcționa la cel mai înalt nivel.

Cu ce vă începeți voi diminețile?

Pentru mine încă este un mic haos de dimineață, pentru că noi cu Vladimir avem program liber toată ziua :D, de aceea nu este ceva grav dacă nu apucăm să mâncăm fix la 7 sau 8 dimineața, sau dacă jocul ne fură din primele clipe ale dimineții, când ne trezim și avem poftă să facem o tăvăleală prin perne și să ne alintăm un pic încă în pijamale.

Dar simt nevoia să fiu mai organizată, simt că nu reușesc să fac tot ce vreau peste zi, pentru că e cam complicat să faci de mâncare, de exemplu, într-o oră, când ai toată vremea pe cineva legat de fusta ta, care e dornic să facă fix ceea ce faci tu, să bată cu lingura fix în cratița de pe foc, nu în alta goală, că e prea lipsit de „action” și adrenalină altfel 😀

Ei, și cum ziceam: am nevoie să îmi planific mai bine timpul. Niciodată nu am fost prea pricepută în a construi tabele și planuri și a împărți ziua pe bucăți bine definite, oricum planurile mele de acasă nu coincideau cu cele de la târg, dar lucrurile s-au îmbunătățit, oarecum, atunci când am început să muncesc ca reprezentant medical. Atunci am devenit un pic mai conștiincioasă, îmi făceam planul muncii din timp și mă străduiam să îl respect, alegeam locurile pe care le vizitam ca să fie „într-un drum”, pe scurt, ca la carte.

Apoi am devenit mamă și spiritul meu organizatoric s-a ramolit, bietul de el, pentru că funcționam bazându-mă doar pe instinct și pe ceea ce îmi spunea el că e prioritar la momentul respectiv. Puteam să renunț la spălatul veselei, sau la strânsul cu aspiratorul, sau la cafeaua mea de dimineață, dacă cel mic avea nevoie de mine: eram la ordinile lui în fiecare minută. Eu chiar știu cum e să îți facă soțul o cafea cu lapte gustoasă, dimineața și să dai peste ea abia pe la chindii. Eram cam dată peste cap, pentru că chiar și la 28 de ani nu te învață nimeni cum e să faci față primului tău născut, mai ales, dacă vrei să faci totul bine.

Ceea ce nu m-a învățat nimeni este că oricât de grea nu ar părea viața cu un nou membru în familie, totul revine pe făgașurile sale după primele luni și nu e decât o chestie de acomodare reciprocă. Și cel mai important, nu e obligator să renunți la lucrurile care îți fac plăcere și îți aduc o stare de bine, doar pentru că tu- super Mama grijulie, crede că pe copil îl deranjează dacă praful nu e șters de 3 ori pe zi, ori că nu ai făcut felul 1 și felul 2 la masă, ori că ai privit un video interesant în loc să stai cu ochii pe el în fiecare secundă.

Am început să mă simt mult mai bine și mai împăcată cu mine însămi când am reușit să fixez o rutină, cât de cât, posibil de menținut, care nu încurcă nici unui membru al familiei mele( e cu excepții, pentru că nimeni nu-i perfect și nici n-ar trebui să fim, mai ales că flexibilitatea este un atu puternic pentru mămici, atunci când imprevizibilul te urmărește de pretutindeni).

Așadar, am hotărât să împărtășesc cu voi ce cuprinde în general o zi obișnuită din viața mea de mamă, soție, fiică, soră și acum și blogger cu acte în regulă 😀

Dimineața

Nu întotdeauna reușesc, dar îmi place să mă trezesc cu vreo oră, două, înaintea tuturor, ca să savurez din liniștea casei, să îmi fac în tihnă „ritualul” nu prea complicat de îngrijire a feței, apoi îmi beau paharul cu apă rece . Acest pahar face minuni cu tenul tău, mai ales dacă ai un tip de ten uscat așa ca la mine, așa că, chiar dacă sunt mai uitucă un pic de felul meu, mă străduiesc să nu sar peste acest moment. Ar fi ideal dacă îl poți bea cu niște suc de lămâie proaspăt stors, dar cum Vladimir are un pic de reacție alergică la citrice, eu mă limitez la apa plată, Făcătoarea de minuni.

Și cât aștept să îmi fiarbă apa pentru ceai îmi scriu paginile mele de dimineață. Ce sunt paginile de dimineață? Este un fel de descărcare a creierului de toate reziduurile acumulate peste noapte, sau din ziua precedentă, care te ajută să vezi pe ce, de fapt, cheltuiești tu energia în tot timpul zilei. Am citit despre ele în cartea Juliei Cameron „Cum să eliberezi artistul din tine. Calea artistului către o creativitate superioară”.

img_20190110_230514~2

Regula e să scrii 3 pagini cap-coadă despre toooot ce-ți trece prin cap la momentul dat, ai putea să umpli paginile doar cu „vreau să dorm”, dacă asta îți ocupă creierul și nu-ți dă pace, într-un cuvânt : „eliberează-te!” (sau „free yourself” în limba omenească). Mie îmi par foarte utile și îmi place să le scriu.

Apoi pregătesc micul dejun, îmi petrec soțul la muncă și urmează Ora de curățenie. Sigur ar putea dura cu mult mai puțin, vreo 20 de minute ca să srâng paturile, să pun în ordine baia și bucătăria, dar, așa cum eu fac totul cu micul meu Ajutor Vladimir, păi toată treaba se cam întinde. Și se întinde plăcerea asta împreună cu jocuri, giugiuleli și chiote (ale lui de fericire, ale mele de frustrări :D), uneori încape aici și o plimbărică până la somnul lui de amiază și timpul meu de citit (în sfârșit!)

Miezul zilei

E de la sine înțeles că savurez acest somn binecuvântat al copilului meu (care poate dura cu ceva noroc și cu sânul meu alături până la 3 ore) cu nesaț. Și uite aici sistemul meu organizatoric o ia razna- nu știu de ce carte să mă apuc, pentru că mereu am începute câte vreo 3-4: să fie una de ficțiune, să fie nonfiction, să fie despre parenting, să fie de psihologie… ah, atâtea posibilități și atât de puțin timp! Și atunci rup 30 pagini din roman, 10 de parenting și un ochi îl arunc peste cartea nonfiction de pe noptieră.

Paf! Timpul s-a dus, Vladimir face ochii mari și reîncepe giugiuleala, prânzul, plimbarea, pregătirea, cu peripeții, a cinei, până vine tati de la muncă.

Seara

Serile sunt despre reîntregirea familiei 😀 apoi gura mea nu obosește să povestească toate lucrurile mărețe pe care am reușit să le facem peste zi împreună cu Vladimir. Și ca să mă liniștească, soțul meu mă trimite să fac baie cu multă spumă împreună cu amantul meu e-readerul (o minunăție a tehnologiei, vă zic eu, atâtea cărți care nu se udă încap în el!) urmează iarăși un mic ritual de îngrijire a feței și timpul cu jocuri pe covoraș și râsete cu băieții mei.

Cu puțin noroc Vladimir adoarme înainte de ora 10 seara, și atunci urmează să petrec o oră scriind ceva pentru blog, dacă nu am reușit să fac asta de dimineață.

Iată cam așa arată o zi din viața mea extrem de obișnuită și cu siguranță ca la multe mame. Dacă totuși ai găsit unele „trucuri” (tips&tricks) utile, care vor putea să îți îmbunătățească viața de zi cu zi, am să mă bucur foarte tare.

Și dacă tot vorbeam de începuturi, păi anul acesta vreau să îmi ofer șansa de a-mi organiza mult mai bine timpul, de a-mi face un plan al zilei, care să mă ajute să petrec timp calitativ cu piciul meu, dar în același timp să nu neglijez micile mele plăceri nevinovate (cetitul și scrierea :D) și să ofer mai mult alint corpului meu, sărmanul, eventual să merg la sală, măcar o dată pe săptămână (dar nu bag mâna în foc, deși aș fi foarte brăvuță dacă aș face-o)

Și pe final vreau să propun un exercițiu de imaginație: împarte o foaie în două, pe o parte scrie lucrurile pe care obișnuiești să le faci acum în rutina zilnică, pe cealaltă parte scrie ceea ce crezi că ai face zilnic, dacă ai avea, un milion de dolari, de exemplu, sau oricare sumă ți se pare respectabilă. Apoi compară aceste liste, dacă cea mai mare parte a lucrurilor coincid (diferența constând doar din calitatea sucului băut, sau dimensiunile frigiderului sau a casei în care locuiești) atunci, uraaaa ești un om fericit, pentru că alegerile tale sunt cele care te fac să fii mulțumit de ceea ce trăiești acum, fără să aștepți să se întâmple un „dacă” în viața ta (mai mult despre „sindromul” De-aș avea poți citi în articolul meu de mai înainte, cu același nume).

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

HO,HO,HO, sau Florile Dalbe

Ufff, primul val a trecut!

Ufff, primul val a trecut! Ați simțit cum vi s-au zguduit ușile caselor de la cântecele cetelor de colindători??

Ați trecut prin stomăcel tot felul de gustoșenii: răcituri, sărmăluțe, chifteluțe, colăcei și dulciuri imposibil de refuzat? Sau salată boeuf? Sau „șuba” noastră specifică de sărbători cu maioneză din belșug, așa ca pancreasul nostru să nu se vadă din grăsimi până în postul Paștelui?

Pe mine valul nu prea m-a luat, de ce? Vă spun imediat.

Mie îmi plac tare sărbătorile de iarnă și noi sărbătorim Crăciunul pe stil vechi, pe 7 ianuarie, pentru că așa făceau buneii noștri, pentru că așa făceam când eram mici și sigur tradiția familiei noastre implica mersul în ospeție la bunei cu urarea simplă „să vă fie de bine cu sfânta zi de astăzi”, le sărutam mâna buneilor și ei erau mândri, erau fericiți. Nu mai zic de bucatele super gustoase pe care le pregăteam toți (copturi și multă carne pregătită în diverse moduri de ne lăsa gura apă, mai ales că mai țineam și un gram de post, atât cât ne supravegheau și pe noi părinții)

Acum părinții mei au devenit bunei și noi mergem acasă de Crăciun ca să le spunem lor aceleași urări și ei să se bucure de nepoți, care la rândul lor, se întrec în colinde și poezii ca să primească dulciuri. Cam așa e la mulți dintre noi, nu-i așa?

Dar nu despre asta voiam eu să discut cu voi astăzi, ci despre haosul mic ce ne cuprinde și ia amploare, cu  fiecare an tot mai mult, în ajunul sărbătorilor.

Rețelele de socializare au fost pline cu poze cu brazi, cu globuri și luminițe, cu Urări de Crăciun, pentru că  moldovenii sunt împrăștiați peste tot în lume și cel mai bine nouă ne reușește să ne adaptăm ( fără să ne rupem complet de rădăcini, sper eu). De asta noi avem câte două sărbători din fiecare . E un lucru bun sau rău, fiecare hotărăște pentru sine. Dar mă întreb ce valori și tradiții transmitem noi copiilor noștri?

Cetele cu colindători nu mai arată ca altădată, sunt preluate tradiții occidentale, iar ale noastre sunt uitate sau transformate în niște parodii. Colindele și urăturile de astăzi nu mai transmit vestea cea bună a Nașterii Mântuitorului, ci niște cuvinte repezite despre o cușmuliță a domnului, despre parlament, despre iarnă, covrigi și bani, nu neapărat în această ordine, dar total lipsite de vreun mesaj cât de cât aproape de cel inițial. Cel puțin așa impresie îmi lasă mie cei care vin la ușa noastră: să ne ureze și să ne semene de Crăciun și să ne colinde cu steaua de anul nou sau Sf. Vasile. O harababură.

Copiii nu știu că se umblă cu colindatul și steaua ca să se răspândească vestea Nașterii Domnului în noaptea de ajun a Crăciunului! (și nu a doua zi, cum se face azi), că se urează un an nou bogat în noaptea de anul nou (sau sf. Vasile) și se merge cu semănatul a doua zi și nu invers.

Copiii nu știu ce semnifică aceste urări și colinde, nu știu ce înseamnă cu adevărat aceste sărbători și ei le asociază cu un câștig de bani de buzunar.

Spuneți-mi că nu e așa, eu chiar aș vrea să nu fie adevărat și aceste rânduri să fie doar o părere strict subiectivă, rezultată din observațiile din blocul unde stau eu.

Am văzut multe postări frumoase pe Social Media, care cheamă la conștientizarea semnificației Crăciunului, ca acesta să nu fie numai despre ciorapii roșii atârnați la șemineu, sau cadouri scumpe cu care să ne lăudăm și filmul „Singur acasă” pe fundal. Și această inițiativă de a redescoperi Crăciunul este minunată- o susțin cu toată inima mea.

Iată de ce primul lucru pe care vreau să îl fac în noul an este să pornesc în vânătoarea de cărți despre tradiții și obiceiuri românești/moldovenești de sărbători, ca să pot transmite copilului meu valorile noastre cultivate din bătrâni.

Pentru că am descoperit că nici eu, spre marea mea rușine, nu prea știu colinde frumoase, cu mesaj profund, care să meargă la suflet, nu prea știu datinile străbune nu numai de Crăciun, dar de toate sărbătorile și noi AVEM sărbători frumoase. Altfel mă trezesc la Paște cu un Iepuraș la ușă și nu voi ști de unde s-a  luat acolo 😀

M-aș bucura dacă mă veți ajuta cu sugestii în acest sens, cu recomandări de cărți pentru copii și maturi despre tradițiile noastre.

Acum luăm aer în piept și așteptăm al doilea val de HO HO HO și Florile Dalbe 😀

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.