3 Copeici din #carantină

Sfatul principal când te apuci de scris este să te deconectezi de la toate susrsele care te-ar putea sustreage, să te izolezi undeva unde e comod și  nu prea, ca să nu vrei să dormi mai mult decât să vrei să scrii.

Ok, acum încercați să faceți asta când ai acasă un copil de aproape 3 ani și un soț ce lucrează în camera alăturată și care periodic vrea o cafea.

Biroul meu este masa de la bucătărie, am cărți împrăștiate prin toată casa, dulapurile au sertarile de sus pline cu nimicurile mele pe care sper să nu le ajungă Vlăduț, când am nevoie de ceva încerc să îmi amintesc unde am ascuns acel lucru ( și nu e ușor să îți amintești ceva în al treile trimestru de sarcină 🙂 ).

Ca să am momentul meu de singurătate (deși acum am mereu pe cineva care mi se vârcolește sub inimă), mă trezesc mai devreme cu o oră sau două (dacă nu mă las înghițită de plapuma caldă și de lenea mea cea de toate zilele) decât toți ai casei, vin la mine în birou după ce îmi pun un  gram de cremă pe față și încerc să scriu.

Am deschis această pagină goală de vreo 20 de ori până acum și tot de atătea ori un pitic din mintea mea  juca pe coarda mea sensibilă: „ei și ce ai de spus acum? Vezi că s-au spus și s-au scris toate ideile tale cât ai stat tu liniștită în pat?”. Încerc să alung acest bâzâit monoton și nesfârșit cu o gură de cafea cu lapte și îmi plimb degetele pe tastatură. Pentru mine începuturile sunt magice. Îmi place să cred că orice va crește de sub degetele mele va ajunge la o inimă undeva într-un colț al internetului și iată așa pas cu pas voi schimba lumea.

După primele rânduri îmi dau seama că poate m-am pripit cu așteptările mele, că e greu să rămâi focusat, că poate piticul are dreptate și că tot ce s-ar fi putut de scris, deja a fost făcut cu mai mult suflet poate și mult mai inspirat, de minți mai strălucite decât umila mea persoană. Și apoi aud pașii lui Vlăduț, care vine entuziasmat direct din somn la mine în brațe și întreabă „te faci?” , iar asta este suficient ca tot ce făcusem să devină irelevant și să mă apuc de jobul meu de mamă full time acum.

Astăzi sper să reușesc să spun mai multe până aud pașii micuți pe covoraș.

Voiam să vă vorbesc despre cum să nu înnebunești în carantină. 😀

Nu e greu, imaginați-vă că sunteți într-un concediu de îngrijire a copilului, că încă nu aveți cărucior cu care să ieșiți afară, că locurile pe care le puteți vedea de la balcon sunt  cele mai frumoase și că cel mai bun lucru la moment este că bebelușul (cel imaginar pe care l-ați născut recent și ați făcut o treabă bună cu asta, și care este de fapt sănătatea celor dragi din casă) este bine, este așa cum vi-l doreați.

Acum trec la 3 sfaturi pe care poate să le aplice fiecare dintre noi fără prea multe greutăți:

  1.  Scrie. Tot ce îți trece prin cap, toate năzbâtiile făcute de copil, de câine, de cei de acasă, documentează tot. Nu trebuie să fii Dostoievski ca să poți așterne pe hârtie propriile gânduri, frici , trăiri, frustrări, amintiri, orice te neliniștește sau te bucură. Scrie. Dacă ai un pix și un caiet ești salvat. Despre beneficiile scrisului de mână vorbesc și psihologii, neurologii (vedeți aici un articol în acest sens), iar eu pot doar să spun că pe mine scrisul mă ajută să mă descarc emoțional, să îmi las bagajul de frustrări și complexe pe hârtie și să mă întorc la viața mea cu o altă față, să fiu mai calmă și mai bună cu mine și cu cei din jur.

Despre obiceiurile mele de scris și despre cum am ajuns să le am am mai făcut un articol- Micile noastre lucruri mari . E scris mai demult dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult pentru mine de atunci, doar că am mai multe jurnale , cred 😀

  1. Citește. Știu că nu toți sunt obișnuiți cu cititul în fiecare zi (aici nu pun la socoteală răsfoitul Facebook-ului sau Instagram-ului, asta trece în categoria acumularea de balast informațional, deci nu se pune), mulți preferă să privească filme decât să piardă timp cu cititul ista plicticos. Dar acum e momentul să facem un exercițiu de voință și să începem cu puțin, câteva rânduri în fiecare zi. Găsește o carte (nu o lua deodată cu nonfiction-ul sau cu psihologie decât dacă asta vrei cu adevărat), un roman, o poveste bună care îți va deschide gustul pentru lectură ca un aperetiv. Pofta vine mâncând mai ales pentru cititori. Oh, cât despre beneficii, le știe fiecare, sunt sigură ca toți am vazut/auzit sfaturile cu ia o carte și citește și vei vedea cum te simți. Acum imaginați-vă cât de mândri de voi înșivă veți fi când veți putea trece la activ o carte citită (sau a n carte pe anul ăsta dacă sunteți cititori versați). Veți putea încet, încet să cunoașteți mai multe cuvinte noi, să vă exprimați mai bine, să citiți mai bine, să vă imaginați mai multe și mai frumos decât cel mai bun regizor de filme din lume. Dați această posibilitate creierului vostru, el chiar merită să trăiască aceste povești și să crească singur.
  2. Uh, asta e cea mai importantă idee: lasă-ți copilul să se joace. Nu vă mai faceți atâta inimă rea pentru că nu ați găsit activități creative și educative în fiecare zi pentru copii voștri. Dacă asta vă face plăcere- și sunt astfel de mame bravo, care în fiecare zi au câte un plan de activități și fac cu copii lor lucruri mai bune decât la grădiniță sau  la școală și cel mai important este că o fac cu plăcere, o fac de la sine de parcă s-au născut cu asta- păi, iată, dacă aceste activități vă fac plăcere ambelor părți atunci go for it– Internetul e plin cu sfaturi în acest sens. Dar dacă sunteți o mamă obișnuită cu alte activități, atunci lăsați copilul să se joace liniștit, mai implicați-vă în acest joc, savurați hârjoneala cu el, mai citiți-i ceva dacă ăsta e ritualul vostru de adormit sau mai lăsați-l să se uite la TV o oră pe zi. E criză și pentru ei, deci e excepție, dar asta nu înseamnă că sunteți mame rele dacă mai slăbiți hățurile și vă relaxați alături de ei. Amintiți-vă de copilărie și de jocurile voastre preferate de atunci. Nu cred că părinții noștri veneau la noi cu noi și noi activități în fiecare zi. Mai degrabă ne implicau în munca lor și asta era un fel de joc pentru noi, ce ne modela pe nesimțite. Apoi  copiii vor reveni la școală/grădiniță, le va fi un pic mai greu să se readapteze, dar o vor face, vor fi iar activități de logică, de scris, de dezvoltare a motricității, de dezvoltare a creativității și de creștere a micilor genii. 😉

Criza asta nu va dura o veșnicie și lumea își va rescrie valorile, sper doar să nu plătim prea scump pentru ele. Dar vom aprecia mai mult toate posibilitățile de a ieși la aer afară, de a face shopping, de a savura o cafea într-un local, de a merge să hoinărim prin parcuri și pe străzi. Vom aprecia mai mult pe cei dragi și timpul cu ei, ne vom vizita părinții mai des poate, vom vedea cu alți ochi pe partenerii noștri de viață,cu care acum petrecem 24 ore în zi, descoperindu-i și pe ei și pe noi ca fiind altfel, sau poate la fel… ne vom iubi mai mult libertatea pentru că știm cum e să #staiacasă.

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

Despre visurile noastre de azi și de mâine

 Eu vreau de fapt, să trezesc în noi, actualii sau viitorii părinți un simț al libertății pe care să îl transmitem copiilor noștri

Noi suntem, cumva, generația părinților noștri sau, mai bine spus, a viitorului lor transferat în noi.

După ce tinerețea lor a fugit înghițită de niște timpuri stranii cu  multe limitări și greutăți, cu lipsă de informare și îngrădire socială, a venit un timp al tuturor posibilităților și ei nu-l mai puteau folosi, pentru că au trebuit să devină părinții noștri.

Printr-un fel de pact nespus/ nescris cu lumea ( și transmis până azi uneori), toți cei deveniți părinți trebuie să renunțe la propriile visuri și să se concentreze pe copiii, or, ce poate fi mai important decât asigurarea tuturor condițiilor pentru ca ei să aibă ceea ce noi nu am avut, nu-i așa?

Așa se face că propriile lor dorințe au devenit visurile copiilor lor,  propriile lor frici au fost trecute copiilor drept moștenire.

Și câți dintre noi nu au urmat o facultate la sfatul părinților, fie pentru că asta e ceea ce unul dintre ei și-ar fi dorit, fie pentru că se gândeau ei aceasta ne va oferi un venit sigur, un ban, o rezolvare a problemelor pe care ei nu au avut-o?

Și iată acum o lume  din medici, avocați, ingineri, manageri, economiști, contabili, toți cu studii superioare, toți oameni serioși parcă, oameni ce se simt din ce în ce mai nelalocul lor în ea, și care realizează , la un moment dat, că nu asta e viața pe care vor să o trăiască.

Și se tem să înceapă de la zero, fie pentru că le e rușine de gura lumii, fie pentru că se cred prea bătrâni la 30 ani, fie pentru că încă nu pot să își dea seama ce vor cu adevărat să facă.

Mai sunt și din cei care au avut libertatea să aleagă, dar nu au știut ( cum ar fi putut, fără o pregătire adecvată) cine sunt la 18 ani și tot pot da vina pe părinți că le-au stricat viitorul.

Ce zic eu acum nu e o critică părinților, ei chiar au făcut tot ce ai putut reieșind din resursele pe care le-au avut.

Eu vreau de fapt, să trezesc în noi, actualii sau viitorii părinți un simț al libertății pe care să îl transmitem copiilor noștri.

Vreau sa înțelegem că putem deveni noi înșine cei ce ne dorim chiar și atunci când apar copiii (deși știu cât de greu uneori este și cât de limitat în posibilități te simți când ai vrea să treci un curs online care te interesează, dar trebuie să achiți grădinița/școala, ori taxele  obișnuite, gospodărești) și nu e nevoie să proiectam visurile noastre asupra lor.

Vreau ca ei, copiii noștri, să îndrăznească să viseze singuri, să înceapă să se cunoască pe sine, să facă încercări și să se lovească se propriile eșecuri ori cel puțin să nu le fie frică de ele.

De ce m-am gândit acum la aceste lucruri? Pentru că am dat peste un curs al lui  Mel Robins „Best Decade Ever”, unde se cerea să îți scrii cele mai îndrăznețe, nebunești visuri pentru următorii 10 ani. Și eu m-am pomenit gândindu-mă: să găsesc o școală bună pentru Vladimir , să pot să îmi dau copii la cursuri de dans și sport, să le dezvolt simțul artistic la vreo școală de arte, etc. și apoi după ce am umplut foaia cu dorințe pentru ei mi-am dat seama că astea sunt visuri pentru Ei! Dar ce-mi doresc eu pentru mine??? Cum voi fi eu în 10 ani?  Sună egoist știu, dar dacă nu mă concentrez asupra mea,  mă voi pomeni proiectând și creionand viitorul copiilor mei cât ei vor sta cu nasul în telefon, Doamne ferește 😅

Haideți să ne gândim ce vom fi, unde vom fi fiecare dintre noi în 10 ani. Cu ce ne vom ocupa când copiii vor fi suficient de mari ca să aibă propriile interese? Cu ce ne-ar place să ne ocupăm? Este suficient ceea ce facem astăzi, ca în 10 ani să nu privim cu regret în spate și să nu mai știm încotro să mergem ?

Ne vom simți , oare, la fel de bine cu noi înșine, cu activitățile noastre și cu ceea ce am devenit când nu vom mai avea grijile de astăzi ( să iei copilul de la grădiniță la timp, să îl duci la fotbal, să cauți o școală bună de dans etc.)?

Ce ne vom spune când ne vom privi în oglindă?

Cum vom putea să savurăm clipele și viața fiind un pic mai departe de copiii noștri?

Sunt întrebări pe care cred că trebuie să ni le punem cu toată sinceritatea și să reflectăm la ele.

Nu acuz pe cineva, nu vreau să spun că toți vor avea ceva de regretat, nu critic pe cei ce fac din creșterea copiiilor un scop /vis în sine. Îndemn, doar să reflectăm la diferențe, la propriile noastre ființe dincolo de ce suntem azi.

Vreau să îndrăznim să ne vedem mai departe și poate să adoptăm  de pe acum un hobby, care ulterior ne va fi colacul de salvare.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

 

Planuri noi pentru un An Nou

Pentru mine multe lucruri s-au aranjat la locul lor și am înțeles că eu am nevoie de încurajări și impulsuri din exterior, de la cei care mă înconjoară ca să duc ceva la un bun sfârșit. De aceea anul acesta tot mi-am făcut o listă cu scopuri, pe care sper să o respect.

Mi-am făcut deseori planuri, mai ales la început de an.

Toată lumea așa face, aproape că e în vogă să faci planuri, sa îți spui că de luni viața se va schimba.

Eu îmi notam liste întregi cu ceea ce îmi doresc să realizez (pe hârtie sau le repetam în gând ca pe o mantra) și deseori aceste promisiuni, pe care mi le făceam, nu se soldau cu vreun rezultat.

Scuze se găseau multe, explicații și mai multe- lipsa de timp/condiții favorabile, lipsa de bani, lipsa de energie, lipsa de talent, un job solicitant etc., adevărul este că realizarea unei sau altei dorințe depinde de doar doi factori, cred eu acum (la înălțimea înțelepciunii atinse după un an de absență și procrastinare în ale scrisului 😀 ).

Primul este cel de prioritizare.

Nu ai cum să faci ceva atât timp cât găsești alte lucruri care să te preocupe mai mult în acel moment. Nu poți să faci mâncare când, de fapt, pentru tine prioritar este să privești până la urmă ultimul episod din serialul preferat, ori să stai pe covor cu copilul tău, ori să citești o pagină dint-o carte captivantă.

Scuza cea mai răspândită este lipsa de timp de a face ceva, adevărul este că dacă ne-am dori cu tot dinadinsul acest lucru, timp pentru el vom găsi întotdeauna.

O organizare un pic mai eficientă a timpului, inclusiv cu planificarea evenimentelor și respectarea acestor planuri, va duce la o mai bună reușită și desigur vom putea face acele lucruri pe care taaaare ni le dorim în fiecare luni.

Eu sunt Omul Amânărilor. Mie îmi este foarte greu să îmi impun să fac un lucru de la „a la z ”, fără să găsesc o mulțime de alte chestii de făcut, care atunci îmi par mai importante, ori o mulțime de scuze care îmi aduc posibilitatea de a lăsa pe altădată acel ceva.

De exemplu, am auzit de foarte multe ori despre beneficiile apei cu lămâie – un pahar din această licoare de dimineață pe stomacul gol tonifiează organismul, îl ajută în lupta cu radicalii liberi, îți face pielea mai frumoasă și te energizează la nivel celular încât prinzi aripi la nivel intelectual și productiv. Și în fiecare dimineață mă pomeneam că îmi aminteam aceste fapte cu regret: ba pentru că nu aveam lămâie, ba pentru că ieșeam din casă fără să reușesc să iau micul dejun, ba pentru că în mintea mea paharul cu lămâie arată perfect în primele ore ale dimineții și nu după ce eu mă satur de mâncat tot din frigider. De aceea am tot așteptat o zi de luni și am amânat procedura vreun an aproape.

Într-una din zile, soțul meu află despre minunea apei cu lămâie dintr-o emisiune pe un canal ce-i place lui pe YOUTUBE și fix peste 10 minute coboară la magazin să cumpere un kg de lămâie și peste alte 5 minute un urcior întreg a fost preparat pentru a –l utiliza oricând poftim. De atunci bem ambii apă cu lămâie și ne simțim mai bine, zic eu.

Iată cum pot doi oameni să reacționeze diferit la același stimul.

Și aici intervine cel de al doilea factor, despre care cred că ne face sau nu să procrastinăm.

Este vorba de Tipul personalității conform clasificării „Celor patru tendințe” descrise de Gretchen Rubin în cartea „ The four tendencies”. Puteți găsi cartea în varianta engleză pe Elefant sau Amazon. Eu am ascultat varianta audio pe Scribd, unde am un account ce îmi permite citirea, descărcarea și ascultarea a o mulțime de cărți/documente.

Autoarea explică cum cu ajutorul unei întrebări relativ simple poți câștiga un munte de informații despre sine. Întrebarea este: „How do I respond to expectations?” adică „cum răspund eu la așteptări/promisiuni?”. Mai simplu spus trebuie să ne răspundem sincer la întrebarea: „cum îi determin pe oameni, inclusiv pe mine însămi, să facă ce vreau eu?” În dependență de modurile generale de a răspunde la această întrebare există 4 tipuri de personalități:

  1. Upholders-independenții, aceștia răspund la propriile promisiuni cât și la așteptările din exterior în mod egal, bazându-se pe propriile principii de viață și pe prioritățile pe care și le pun. Aceștia sunt „norocoșii” ce pot să se trezească la 5 dacă asta e ceea ce își doresc pentru a-și mări productivitatea, pot să scrie o carte fără să aibă un dead-line din exterior, ori pot să răspundă cu un NU sau DA ferm la cerințele celor din jur (sunt mai rari așa oameni, dar de obicei ei sunt foarte efectivi și își ating scopurile pe care și le pun).
  2. Questioners – cei care pun întrebări multe despre orice și care de obicei încep cu „da’ pentru ce mie asta?” dacă argumentele la această întrebare sunt satisfăcătoare, atunci acești oameni pot să răstoarne munții, (dacă asta le aduce un beneficiu bine argumentat). Cred că soțul meu e un astfel de om- dacă își răspunde singur prin argumente logice de ce un lucru e benefic sau nu, atunci își poate impune să lucreze asupra acestui fapt, vezi exemplul cu lămâia. 😉
  3. Obligers- ăștia sunt „ascultătorii” sau cei care vor răspunde mai repede și mai ușor la un impuls/îndemn/cerință ce vine din exterior (de la alții), decât la propriile cerințe sau promisiuni. Din categoria aceasta face parte și umila mea persoană 🤦‍♀️. Când eram studentă îmi era extrem de ușor să învăț, să respect regulile, să fiu un student exemplar, pentru că majoritatea cerințelor erau externe, venite de la profesori, de la sistemul de învățământ. Pentru mine, orice regulă din exterior este o lege sfântă și nu înțeleg cum se poate aceasta de încălcat. Dar atunci când îmi promit mie ceva, când fac un angajament față de mine însămi, nu simt vreo responsabilitate prea mare pentru a-l respecta. De aceea proiectele fără dead line-uri, individuale, unde trebuie să preiei inițiativa și să lucrezi fără a fi urmărit de cineva, mi se par extrem de greu de realizat.( Aproape 80 % dintre oameni fac parte din această categorie).
  4. Rebels- rebelii sunt cei care vor răspunde cu Nu la orice îndemn/cerință din exterior și cu Da la acel impuls care, cred ei, este propria lor inițiativă. Acestor oameni nu este prea potrivit să le spui ce și cum să facă, sau dacă o faci așteaptă-te să capeți un efect fix invers indicațiilor tale. Și putea, totuși, să sugerezi o idee și să aștepți ca în mintea lor să izvorască planul propriu de realizare a acesteia.

Acestea sunt descrieri scurte ale celor 4 tipuri de personalități, dar dacă doriți să aflați din care categorie faceți parte, mergeți pe pagina chestionarului de aici și răspundeți la câteva întrebări.

Pentru mine multe lucruri s-au aranjat la locul lor și am înțeles că eu am nevoie de încurajări și impulsuri din exterior, de la cei care mă înconjoară ca să duc ceva la un bun sfârșit. De aceea anul acesta tot mi-am făcut o listă cu scopuri, dar am de gând să o arăt la o lume întreagă (cel puțin soțului meu ) poate astfel voi deveni mai responsabilă și voi îndeplini marea majoritate a acestor scopuri.

Este alegerea voastră de a face sau nu planuri de anul nou și dacă faceți parte din categoria „ascultătorilor” încercați să faceți promisiuni mici celor din jur, care, în final, vă vor ajuta să îndepliniți propriile promisiuni.

Să avem un an nou productiv !

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Un truc simplu pentru un start în tot ce îți dorești

Eu citesc foarte greu cărți motivaționale și de self help. Îmi place să ascult podcasturi, să privesc diverse canale pe Youtube, dar mai greu mă urnesc în a citi ceva plin de lecții de viață.

Cu toate astea, iată că pe raftul meu se strâng din ce în ce mai multe cărți de self help, psihologie, lifestyle ș.a. Paradoxal, nu-i așa? Le cumpăr pentru că aud despre ele în discuțiile super interesante peste care dau în timpul căutării mele continue de inspirație. Și îmi zic ,de fiecare dată, că o să-mi placă la nebunie să le citesc chiar din momentul cum ajung acasă. Adevărul este că euforia mea se dezumflă și răsfoind aceste cărți dau peste idei bune la care încep să gândesc și să le răsucesc pe toate părțile, dar foarte rar se întâmplă să citesc una din scoarță în scoarță.

Una din ultimile mele achiziții este cartea lui Mel Robbins „Regula de 5 secunde”. Urmăresc canalul de Youtube al autoarei și discursurile ei sunt chiar pline de zel și motivație, în plus îmi place să o ascult într-o engleză americană autentică, îmi delectez urechiușele. Însă cartea e plină cu ceea ce spune ea în numeroasele ei interviuri, discursuri, discuții cu cititorii săi. Sunt o mulțime de exemple ale urmăritorilor lui Mel care au fost ajutați și inspirați de această Regulă de 5 secunde. Pe mine acest fapt un pic mă agasează pentru că nu îmi plac lucrurile repetitive, care bat apa în piuă pe același subiect, ce ar încăpea în treizeci de pagini maxim.

Este totuși o carte utilă, pe care o recomand celor care vor să facă ceva și mereu ezită, fiindcă mereu apare altceva de făcut, fiindcă mereu apar gândurile care ne fac să ne schimbăm decizia, mereu apare neîncrederea sau amânarea găsindu-ne diverse scuze.

Regula este una foarte simplă: în momentul când vrei să faci un lucru (să mergi la sală, să bei apă, să nu mai strigi la copiii tăi), apar și gândurile care te fac să anulezi acest fapt (sunt prea obosită, am să încerc mâine, nimeni nu o să mă asculte etc.) și timpul între aceste două apariții în creierul tău este de circa 5 secunde. Dacă lași să se scurgă aceste secunde vei ajunge să fii asaltat de gânduri ce te vor determina să renunți în final la inițiativa ta. Dar dacă odată ce vrei să iei o decizie numeri 5.4.3.2.1 atunci se activează zona cortexului prefrontal și atunci alungi scuzele de amânare și te apuci de treabă real, pe bune.

Eu folosesc această regulă când am de făcut un telefon important. De fiecare dată când trebuie să vorbesc cu cineva, tind să mă gândesc ce va spune persoana respectivă, cum va reacționa la ceea ce am a-i comunica, care va fi feedback-ul și în final amân sunetul/întâlnirea. Dar mă străduiesc să acționez în primele secunde de la apariția hotărârii inițiale: formez numărul, sau încep să mă pregătesc să ies din casă.

Mai funcționează în cazul meu când îmi pierd răbdarea cu Vladimir. Deși e un copil super cuminte, mereu vesel, foarte înțelegător și răbdător, se mai întâmplă să facă mofturi ca un veritabil leuț. Atunci număr în gând 5.4.3.2.1 și mă calmez, încercând să privesc situația din alt unghi, să îl văd pe Vlăduț ca pe un copil insistent și curios nu ca pe dușmanul meu ce vrea să mă aducă la exasperare. It really helps.

Am mai scris despre cum să fii o mamă Zen aici și câteva sfaturi găsiți în acest articol, vă invit să vedeți 🤗

Dacă vrea cineva să îi împrumut această carte, o fac cu mare drag, chiar sper să fie de folos celor ce se hotărăsc greu să ia o decizie.

Între timp, mă întorc la grămada mea de cărți ce mă așteaptă și sper să revin curând cu noi impresii și/sau sfaturi.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Un text perfect (veți ști de ce, când veți ajunge la capăt ;) )

Am avut câteva zile când simțeam că nu vreau să fac nimic. Începeam ceva să scriu, apoi nu îmi părea suficient de bun, de real, de adevărat, mă înfuriam și lăsam totul baltă.

Voiam să fac un articol wow, să scriu repede și fluent ca un râu umflat de primăvară. Voiam să fiu eu povestitoarea care va ști să cucerească inimile de la primul cuvânt și din mine nu ieșeau decât banalități pe care mă supăram.

Învinuiam pe toți, pe mine inclusiv, dar cel mai mult mă temeam că orice voi fi scris nu se va putea compara vreodată cu cele mai frumoase și inspiratoare texte pe care le-am citit în ultimul timp.

Muza nu îmi mai era prietenă, nu mai puteam scrie nici o poezie, nu mă puteam refugia nici măcar în vreo carte bună, pentru că nu îmi mai păreau bune și priveam grămada care mă așteaptă cu scepticism maxim- nu voi reuși niciodată să le citesc și nu voi învăța nimic din ele, pentru că NIMIC nu mă mai poate ajuta.

Pe scurt eram pe fundul unei prăpăstii. Un hău adânc și gol în care risc, de fapt, să mă prăbușesc de multe ori când vin să stau în fața voastră, dezbrăcându-mă de cuvinte ca o mireasă în fața mirelui: așteptări multe, emoții, dorințe, frici, neîncredere și frumusețe se zbat să iasă pe rând la suprafață din mine. Și atunci pot să mă prăbușesc.

Am realizat, apoi, că eu caut perfecțiune. Mi-am dat seama că, în momentul când eram destul de aproape de a face ceva, gândul că ceea ce fac nu e suficient de bun îmi bloca toate celelalte gânduri. Și PAC puneam capac la toate, lăsam mâinile în jos și mă duceam să mănânc o ciocolată.

Not helping.

Nu mă ajuta nici o iotă, glucoza se evapora mai repede decât reușeam eu să încheg un gând bun și am zis să mă opresc înainte să mă aduc la condiția de gogoașă rotunjită în nefericirea ei.

Ce m-a făcut să mă apuc de tastatura asta azi, a fost primul gând ce mi-a venit dimineața când am deschis ochii- am poftă să scriu. Am realizat că abia așteptam să mă așez la masa mea de lucru (în bucătărie, de altfel, îmi țin biroul 😀 ) și să scriu tot ce îmi vine în cap.

Nu cred că a fost un mare miracol, eu doar am realizat că undeva în adâncurile creierașului meu se săpa greu și insistent ideea că oricât aș încerca eu, tot nu voi scrie vreodată vreo capodoperă. Și răzvrătita din mine a răspuns cu „și ce???” nu pretind laurii vreunui mare scriitor.

Dar eu scriu pentru că îmi place. Și dacă textul meu de azi va convinge pe cineva că a începe ceva,un lucru, este mai bine decât a arunca la coș încercări eșuate înainte de termen, doar pentru că vrem să fie totul perfect, atunci Mission accoplished for today.

Eu întotdeauna m-am temut de ce va crede lumea (un obicei din copilărie pe care cu greu îl scot din mine azi) și da, părerea oamenilor contează, doar trăim printre oameni, dar dacă ne vom lăsa copleșiți de dorința de perfecțiune, de dorința de a acoperi așteptările tuturor, atunci nu vom putea realiza nimic cu adevărat.

Așa că azi textul meu e un îndemn la acțiune, la a face ceea ce ți-ai dorit, ceea la ce ai visat, cu pași mici, cuvânt cu cuvânt, lecție cu lecție, ca să trăiești starea de împlinire cu fiecare pas ce îl faci, nu doar așteptând să te lovească ceva măreț.

De multe ori ne gândim la oamenii care au obținut succes și ne spunem: „ a avut noroc, a fost o întâmplare fericită să întâlnească o persoană sau alta, să găsească o oportunitate să dea peste acea șansă etc.” Adevărul este că șansele nu vin ca o avalanșă, ele se găsesc la fiecare pas, doar că acești pași trebuie făcuți.

Unui om de succes, deși pare că i-a surâs norocul peste noapte, nu-i cade nimic din cer. El de fapt a muncit în fiecare zi ca să fie pregătit să dea mâna cu șansa respectivă, el a învățat, a vorbit, a studiat oamenii din jur, și-a învins fricile puțin câte puțin, ca să fie pregătit să se arunce într-un vârtej de întâmplări, care pentru altcineva nu ar avea vreo importanță prea mare și nu ar duce nicăieri, dar care pentru el sunt decisive, pentru că a învățat să le vadă, să le simtă importanța.

Cuvinte mari, veți spune- hmm…e posibil. Dar încercați și voi să faceți câte un lucru mic în fiecare zi pentru dezvoltarea voastră personală/profesională și veți vedea că surprinzător veți da și peste șansa miraculoasă într-una din zile.

PS. am scris ceva despre neîncredere și cum facem lucrurile care ne plac în acest articol. Enjoy 😉

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Despre Egoismul Bun și Rău

Despre egoism am mai vorbit și în articolul „ O mamă egoistă” , pe care vă invit să îl citiți dacă nu ați făcut-o încă și spuneți ce credeți voi despre astfel de mame, în secțiunea pentru comentarii de mai jos.

Dar astăzi aș vrea să descurcăm împreună ițele altor aspecte ale egoismului.

Parcă m-a atins nu știu cum spiritul Postului Mare, de m-am apucat în ultimul timp să vorbesc despre păcatele noastre de toate zilele (vezi și articolul despre invidie aici) 😀 . Dar atât timp cât acest fapt (pălăvrăgeala mea adică) ne poate face mai buni, am să continui să îmi spun umila mea părere aici. Iar  voi sunteți cei care vor alege ce merită și ce nu merită atenție sau ce puteți și ce nu puteți folosi din ideile pe care le scriu pe acest blog.

Tuturor ni se spune încă de mici că nu e bine să fii egoist: „împarte jucăriile cu alți copii, împarte dulciurile cu ceilalți, dă-i și mamei, dă-i și lui tati, lasă-i și pe alții să se joace etc.”

Și toți ne simțim vinovați, ca copii sau ca adulți deja, când tânjim după ceva al nostru, dar nu putem să îl avem pentru că părem egoiști: fie că este vorba despre un obiect fizic, sau despre spațiul propriu în casă, sau despre timp cu sine. Când apar așa dorințe, imediat tindem să ne spunem, mustrându-ne: „trebuie să mă gândesc și la ceilalți, cum pot fi atât de egoistă să îmi doresc rujul ăsta, când copilul meu vrea cu disperare o jucărie nouă?”

Suntem toți împotmoliți într-un fel de modestie bolnăvicioasă, ca să nu părem egoiști: vrei ceva cu adevărat, dar tinzi să spui „ei, lasă că, altădată, că nu trebuie , că nu prea vreau de fapt…” găsim tot felul de scuze, ca să păstrăm aparența unei bune educații și a lipsei noastre de egoism, ca apoi să umblăm posomorâți, fără dispoziție și urând pe toată lumea, doar pentru că nu am putut avea acel ceva. Pentru că la nivel de subconștient noi chiar nu înțelegem de ce este nevoie să renunț la acest lucru, pentru că în fond suntem ființe egoiste- așa ne naștem ca să putem supraviețui.

Și atunci când încercăm să smulgem cu forța acest instinct din noi, apar frustrări, furii, crize, certuri etc.

De aceea atunci când ascultam zilele trecute un podcast cu Sarah Knight (las aici link-ul, e o discuție foarte bună, cred eu „iluminatoare”, cumva 😀 ), BAH, mă lovește ideea în moalele capului: „Sigur, zic, e atât de simplu, de ce nu m-am gândit la asta până acum- să împart egoismul în bun și rău (ca orice altceva pe lumea asta)”.

Și iată cum funcționează această tehnică:dacă simți că, privându-te de un lucru, acest fapt te face frustrat, nervos, răzbunător pe cei din jur (care, de fapt, nu poartă nici o vină), atunci e timpul să iei o decizie egoistă și să o argumentezi. Ar suna cam așa „ dacă eu vreau să funcționez bine și să fiu cea mai bună versiune a mea (pentru mine și pentru cei din jur) am nevoie de  asta”.

Ca exemplu ar putea fi vorba despre o oră de liniște, sau somn, ca să te simți apoi liniștit și să îți poți relua activitatea. Asta presupune să îi anunți pe cei din jur că iei o pauză, mergi în altă cameră și te odihnești. Acesta este „egoismul bun”.

Un exemplu de egoism rău este să te tolănești pe canapea (nevoia rămânând aceeași ca esență) și să te aștepți ca toți ceilalți să meargă în vârful degetelor pe lângă tine ca să nu te deranjeze. Ceea ce este incorect față de oamenii din jurul tău : ei nu au ales asta, ei nici măcar nu au fost anunțați că trebuie să își schimbe tonul vocii.

Asta nu înseamnă că putem duce egoismul până la extreme (eu nu prea pot suporta extremele) și să cerem un Rolls Royce, pentru că altfel nu putem funcționa normal 😀 (adică am putea cere, dar nu știu cine se va apuca să îndeplinească aceste dorințe).

Este vorba despre un echilibru al lucrurilor mărunte, dar atât de importante, care ne-ar putea aduce multă armonie în raport cu cei dragi nouă, cu colegii de la muncă, cu șeful, cu părinții etc.

Să ceri și să vorbești despre sentimentele și emoțiile tale nu e o formă de egoism, dacă astfel se va putea ajunge la o mai bună conviețuire, la rezultate mai bune în activitate, la un „EU” mai bun și echilibrat – la cea mai bună versiune a ta.

Spuneți și voi ce credeți despre exprimarea directă a dorințelor și nevoilor voastre, voi cum o faceți în viața de zi cu zi?

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

 

Cum putem să folosim invidia?

Pe cine invidiezi?

Da, ai văzut bine, este o întrebare incomodă, neplăcută pentru unii dintre noi, dar la care merită să răspundem.

Ziceam că nu ne place să recunoaștem că suntem invidioși. Suntem învățați de mici că invidia este un păcat greu, că nu e bine să îți dorești ceea ce are aproapele tău, că e urât să privești cu jind în grădina vecinului și e mai bine să-ți vezi grădina ta.

Și chiar așa este într-un anumit sens, pentru că invidia poate fi distructivă: te concentrezi pe ceea ce are celălalt și îți faci inimă rea din cauza lipsurilor tale, încât nu mai reușești să te bucuri de ce ai tu.

Mai ales că e greu de evitat tendința asta de a ne compara permanent cu ceilalți: eu versus lumea întreagă.

Și aici vin să întreb iar: pe cine invidiezi? În intimitatea gândurilor tale, fără să trebuiască să spui cuiva, întreabă-te cu toată seriozitatea pentru ce invidiezi acea persoană?

E neplăcut să-ți recunoști în primă fază acest păcat, dar odată ce ai acceptat faptul că poți fi invidios, încearcă să scoți în evidență ce calități (poți chiar să le scrii într-o listă) invidiezi, de fapt. Ce face persoana respectivă și ți-ai dori să faci și tu, căci îți spui cu siguranță „și eu aș putea face asta, sau chiar mai bine”. Fie e vorba despre cântat, desenat, scris, vorbit, lucruri observate la semenii noștri pe rețelele de socializare sau fie e vorba despre unii colegi de muncă, încearcă să vezi ce  fac ei mai bine, ce invidiezi la ei sau ce ți-ar plăcea să faci și tu la fel.

Aceste calități te vor ajuta, odată depistate, scrise frumos în fața ta, să vezi ce îți dorești tu de fapt să faci.  Astfel vei identifica adevăratele tale pasiuni și dorințe, ceea ce cu adevărat ai putea să faci, dar ceva te reține deocamdată.

Și iată la această etapă încearcă să faci încă un efort de voință și să vezi ce îți lipsește, sau mai bine zis de ce instrumente ai nevoie ca să devii la fel de bun ca prietenul tău de pe Facebook sau ca colegul tău de muncă. Ce te-ar putea ajuta? Niște cursuri de oratorică, niște cursuri de copywriting, sau mai multă încredere în sine și dorință de a face primul pas, sau mai mult exercițiu, sau mai multe lecturi sau orice ar putea să te aducă mai aproape de acel ”ideal”, pe care acum îl invidiezi, doar.

Eu priveam cu invidie (cu un fel de admirație și totodată cu o ură voalată) pe cei care citeau mult, mult mai mult ca mine și mai calitativ poate, pe când eu mă pierdeam în lecturile obișnuite de la facultate sau niște cărți ușoare (de umplutură le spuneam eu) pentru relaxare. Invidiam pe cei care fac un lucru constant, fără să umble de la o idee la alta, în realitate nerealizând nimic și pierzând timpul, îi admiram/invidiam pe cei consecvenți care știau ce își doresc și munceau la asta. Eu îi invidiezi pe toți cei care scriu, cei care crează, desenează, dansează, sau orice alt act de creație dus până la capăt- simt că aș putea și eu! De ce nu?

Și iată m-am oprit un pic din activitatea consumatoare de a invidia, mi-am recunoscut sentimentul față de mine însămi (pe ceilalți nici nu-i interesează prea mult, de asta nu vă bateți capul cu ce cred ei) și mi-am făcut lista cu ce anume invidiez eu: consecvența, actul de a scrie, vorbitul unui public larg, lecturi bogate și calitative. Și încerc să văd ce pot face ca să obțin aceste lucruri, cum pot să le aduc mai aproape de mine.

Am făcut doar câțiva pași, micuți dar orientați spre ceea ce îmi doresc:

  1. Când recunosc că sunt invidioasă, nu alung sentimentul rușinos undeva în adâncurile sufletului meu dar încerc să văd obiectul invidiei din spatele persoanei.
  2. Ca să citesc mai mult folosesc orice clipă liberă:când doarme copilul, când merg în transport, când stau în baie etc. Și limitez timpul petrecut pe rețelele de socializare la o oră pe zi (mi-am pus reminder că nu am deplină încredere în mine 😀 );
  3. Mi-am promis că voi scoate două texte pe săptămână pe blog, plus voi căuta să mă informez și să găsesc teme interesante pentru publicul meu (sper să mă țină);
  4. Îmi amintesc mereu, ori de câte ori vreau să renunț, sunt obosită, sau doar lenoasă, îmi amintesc că scopul meu este să scriu! Să fac asta des, să fac asta bine, să mă impun să caut răspunsurile în mine și să le aștern pe hârtie. Apoi îmi amintesc plăcerea pe care o simt stând în fața calculatorului, și scormonindu-mi mintea ca să găsesc cuvântul potrivit.

Iată cam ăștia sunt pașii pe care îi fac ca să obțin ceea ce îmi place și ce îmi doresc de fapt, atunci când simt că invidiez pe cineva.

Ce fac eu se rezumă la următoarele:

  1.  înlătur persoana, adică nu o ignor, ci doar mă axez pe ceea ce face ea, învăț de la ea și o urmăresc pentru a scoate cea mai bună informație de acolo, care, într-un final, m-ar putea ajuta cumva în ceea ce mi-am propus;
  2. mă concentrez asupra lucrului/faptului pe care mi-l doresc, fără să irosesc ură sau energie ”învinuind” subiectul invidiei mele de toate păcatele lumii, nu ajută la nimic 😉

Go for it! Dragii mei, să învățăm ceva și din invidie, căci se poate.

Voi cum vă luptați cu acest sentiment rușinos, scrieți în comentarii mi-ar plăcea să aflu ce credeți voi 🙂

Cum sa ne (re)descoperim prin joacă

Azi va trebui să răscolim în noi răspunsul la o întrebare tare ușoară, zic eu, dar care ar putea purta cu sine niște adevăruri eliberatoare.

Cum vă jucați când aveați nouă-zece ani?

Haideți să ne imaginăm că ne întoarcem în timp și am putea să ne vedem pe noi când eram copii, ce făceam atunci când știam că nu ne vede nimeni?

Dar chiar închideți ochii și încercați să fiți cât mai sinceri cu voi, ce vedeți, cum se juca eul vostru de 9-10 ani (și nu vă lăsați amăgiți de imaginea jocului copiilor voștri, ei nu sunt noi, ei sunt alții și altfel :D)?

Fie că construiai case din casetele video vechi, fie că inventai ținute noi pentru păpușile tale, fie că vindeai diverse lucruri prietenilor tăi imaginari, fie că o făceai pe doctorul și îți umpleai jucăriile de pluș cu apă pentru injecții, fie că citeai povești în podul casei (ca mine), când toată lumea te căuta, fie alergai pe drumurile toate cântând cât te ținea gura, oricare dintre noi se regăsește mai mult sau mai puțin în astfel de jocuri, nu-i așa?

Acum este important să alegeți jocul pe care îl practicați cel mai des și care vă făcea cea mai mare plăcere.

Răspunzând la această întrebare, veți afla cu ce ar trebui să vă ocupați acum, ca adulți, ca să fiți pe deplin fericiți, împliniți, să atingeți acel nivel de satisfacție care v-ar permite să vă treziți dimineața cu zâmbet, să așteptați o nouă zi ca pe o nouă încercare, ca pe un joc, care cu siguranță se va termina frumos, pentru că vă place.

Este un exercițiu pe care l-am luat de la scriitoarea Gretchen Rubin, ascultând un interviu cu ea, în podcastul Simplify și mi-a plăcut, pentru că m-a făcut să privesc cu alți ochi îndeletnicirea mea de acum, spre care am tins, de altfel, întotdeauna.

Eu obișnuiam să o fac pe profesoara, să explic unor elevi imaginari din camera mea, niște lucruri esențiale și simple, dar care celorlalți li se păreau mai dificile, așa îmi spuneam eu atunci 😉 . Îmi petreceam tot timpul printre cărți, citind, răsfoind și în final scriind o mulțime de lucruri pe numeroase foițe, carnețele, caiețele, care apoi plecau în plicuri speciale, ramificându-se în diverse teme.

Și ceea ce fac eu acum, ca adult, este același joc din copilărie, numai că ajustat la dimensiuni mature și în puterea instrumentelor pe care le dețin: aici este pupitrul meu de unde vorbesc, de unde încerc să explic lucruri trecute prin filtrul meu de valori și îndreptate spre toți cei care îmi citesc textele, ca să exprim ceea ce poate majoritatea dintre noi gândește, ca să ne oprim și să reflectăm împreună asupra unor adevăruri cu care stăm față în față, zi de zi.

Și acest fapt îmi face cea mai mare plăcere. Deschizând calculatorul și înșirând aici mulțimea de idei ce-mi trec prin cap, mă face să mă simt bine, iar dacă voi ști că aceste gânduri au îmbunătățit măcar cu un pic, modul vostru de viață sau de gândire, atunci fericirea mea va fi completă și voi avea motivația de a continua.

Iată de ce voiam să împărtășesc cu voi acest secret al regăsirii : încercați să suprapuneți ceea ce faceți acum cu ceea ce făceați la 10 ani în timpul jocului preferat. Dacă contururile corespund și imaginea este pe undeva aceeași, doar că la nivel mare, atunci sunteți fericiții care vor conduce lumea, pentru că voi nu duceți viața ca pe o povară, voi continuați să o luați cu voi la joc și asta vă face să vă simțiți perfect acolo unde sunteți.

Și dacă totuși, acum faceți ceva diametral opus la ceea ce preferați în copilărie, întrebați-vă dacă activitatea de azi vă face să vă simțiți mulțumiți. În caz contrar, aveți mii de șanse ca să ajungeți pe drumul jocului. Trebuie doar să priviți din alt unghi 😉

Observați și ce preferă să facă copilul vostru în timpul jocului, probabil anume această activitate o va dezvolta ulterior într-o carieră, ce îi va face plăcere în viitor 😉.

Și dacă exercițiul de mai sus nu v-a convins suficient ca să priviți în interiorul vostru și să vedeți cu ochi mari cum și unde vă aflați, voi încheia cu un citat al lui Nietzsche,din cartea „Așa grăit-a Zarathustra”, care cu siguranță vă va da mult de gândit:

Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura la voi și v-ar spune: ”Această viață pe care o trăiești acum și pe care ai trăit-o până acum, va trebui s-o trăiești încă odată și încă de nenumărate ori; și nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, bucurie, fiecare gând și fiecare suspin și totul, oricât de mic sau de important în viață se va întoarce din nou, totul la fel, în aceeași succesiune- chiar și acest păianjen și aceste raze de lună printre copaci, și chiar și acest moment, și chiar și eu. Clepsidra eternă a existenței este răsturnată din nou și din nou, și tu odată cu ea, grăunte de țărână!”

Ați plânge cu lacrimi amare și l-ați implora să nu facă asta, sau ați fi extrem de fericiți și ați crede că e o binecuvântare dumnezeiască această rotire eternă a propriei existențe?

Vă las să meditați și scrieți în comentarii ce sentimente/trăiri/emoții v-a adus acest exercițiu de azi.