Cum să încetăm să educăm copii străini

În fiecare din noi trăiește câte o mamă sau un tată neexprimat sau prea exprimat, care uneori poate da pe dinafară de idei și povețe.
Sunt sigură că se vor regăsi aici cei  care primesc câte un sfat la fiecare mișcare pe care o fac(fie că îl cer sau nu)și cei care fără să conștientizeze acest fapt, acționează din impuls și împart cu nemiluita din bogata lor experiență.
M-am pomenit în ambele tabere de destul de multe ori , ca să realizez că exagerările de orice tip nu îmi sunt pe plac și ca să încep să mă privesc dintr-o parte și să văd care din sistemele mele de luare a deciziilor este „in charge” la acel moment.
Dacă am pomenit aici de aceste sisteme, voi spune că gândurile îmi sunt influențate, mă descopăr la acest moment, fiind inspirată de cartea lui Daniel Kahneman „Thinking Fast and Slow”. Eu o am în engleză și sigur o citesc mai lent așa, sunt abia la începuturi , dar autorul face din start cunoștință cu aceste sisteme care „conviețuiesc” în sinea noastră și sunt la cârmă atunci când trebuie să luăm decizii.
Sistemul 1- este cel rapid, bazat pe intuiție, spunem noi, care se axează pe amintiri și impresii stocate în memorie și care de cele mai multe ori ne face să acționăm eronat;
Sistemul 2- este cel lent, mai lenos pe care îl punem la muncă cu intenție atunci când toate rotițele din creierul nostru se rotesc concomitent.
Ei, asta a fost o descriere extrem de succintă, doar ca să vă faceți o idee despre cum putem greși acționând din instinct, în care uneori avem încredere oarbă.
Cei interesați de acest subiect pot găsi cartea în engleză aici , sau în limba română aici și aici .
Dar, m-a cam luat valul și ar fi bine să revin la berbecii noștri.
Zilele trecute eram la terenul pentru copii când un băiețel alergând se împiedică de ceva și cade – lacrimi nu tare multe dar au început să curgă.
Evident m-am repezit să-l ridic și să-l mângâi, când tatăl său se apropie de mine și îmi spune, destul de calm dar ferm să îl las în pace.
BANG! Mi s-a aprins beculețul: de ce mă bag? fiecare familie are principiile ei de educație a copilului și vin eu cu instinctul meu matern ce fierbe în mine mereu și le stric temelia (așa credeam atunci și probabil așa credeau și ei -părinții băiețelului).
Cred că încercau să îi arate că poate să se descurce și singur, că nu a fost o căzătură prea gravă din care ar merita să se facă tam-tam.
Și eu sunt de acord cu asta-să îi las posibilitatea copilului de a trece singur peste obstacole, stând , totuși prin preajmă pentru susținere, însă Sistemul 1 al meu a acționat înainte să gândesc cu adevărat (adică să pun la lucru sistemul 2 și să mă întreb logic: am eu dreptul să fac ceva în acest caz, mai ales că tatăl său îl supraveghea ca un vultur).
Eu sunt foarte geloasă, posesivă,nu țtiu cum și nu prea îmi place când cineva îi spune copilului meu ce să facă, mai ales că eu îi cam încurajez curiozitatea și îl las să facă aproape tot ce vrea, mă cam doare să-i zic veșnicul nostru „nu se poate”.
Ori altă dată, tot jucându-ne aud un comentariu al unei mame către un copil(care nu era al ei)-„ești needucat, probabil părinților le este rușine cu tine”ceeee??
De când suntem noi experții ce trebuie să pună calificative copiilor străini: alintați, destrăbălați, proști (doamne, cât urăsc cuvântul ăsta), needucați, sălbatici? de ce să le distrugem imaginea de sine? putem să le atragem atenție asupra faptelor lor, dar nici într-un caz să facem atac la eul lor, și așa șubred în formare.
EDUCAȚI-VĂ pe voi înșivă, creșteți în ochii copiilor voștri și ei vă vor călca pe urme fără eforturi și greutăți și haideți să mai lăsăm grădina vecinului în pace.

Scrisoare fiului meu

Vladimir, Iubirea vieții mele (și nu mă tem să spun asta, fiecare mamă știe că iubirea pentru copil nu încape pe același cântar cu cea pentru omul iubit), sper că peste ani vei găsi aceste rânduri prin cotloanele internetului și le vei înțelege. Tu vei fi mereu cel care îmi aduce Fericirea- o văd în ochii tăi albaștri și senini. Vei mereu cel care îmi mângâie sufletul cu zâmbetul tău frumos.
Știu că vei fi un om bun-așa ca tatăl tău, știu că ai moștenit de la mine optimismul, știu că vei fi un Leuț încăpățânat și totuși iubitor, vei fi o rază de lumină pentru oricine vei lăsa să intre în viața ta. Știu că te așteaptă un viitor frumos și mă rog lui Dumnezeu să fie pace și să ai sănătate ca să te bucuri de el.
Aș vrea să îți amintești întotdeauna că ești îngerul meu, care mi-a făcut viața mai plină, care a umplut cu armonie familia noastră și care aduce zâmbetul pe chipurile tuturor celor ce te întîlnesc.
În primul nostru an împreună ți-am săutat fiecare colțișor de piele, ți-am sorbit respirația, când stăteai la sânul meu, așadar, să nu te sfiezi, te rog, când vei fi mai mare și să mă lași să te sărut pe obrăjori. Te-am ținut în brațe și te-am mângâiat – să nu te rușinezi, te rog, să mă ții de mână, când vei fi barbat. Am stat în genunchi ca să ne târâm împreună- să te apleci să mă cuprinzi, te rog, când anii mă vor fi gârbovit de tot. Să întinzi mâinuțele spre noi, așa cum faci acum, și să știi că brațele și inima mea vor fi întotdeauna deschise pentru tine. Să vii la mine!
Ai să știi cât de tare te iubim când vei deveni și tu părinte, până atunci sper că vei putea simți dragostea și dăruirea noastră. Îți vom fi alături mereu: când vei avea succese și când vei greși vei putea să te sprijini de umărul nostru. Să nu-ți fie, totuși, frică să greșești, să îndrăznești, să încerci, să plângi sau să te-mpiedici, Bărbatul adevărat e cel care are puterea să simtă!
Să ai încredere în tine și Credință în Dumnezeu, să respecți adevărul și să iubești frumosul, să accepți schimbarea și să Crești, să ai grijă de cei mai slabi și să-ți susții familia întotdeauna.
La mulți ani, Vladimir! Să ajungi să stăpânești Lumea!

O Mamă egoistă

 

Eu, eu, eu,eu… ne învârtim în jurul acestui cuvânt de generații și generații și suntem robii propriului egoism pînă în măduva oaselor. De aceea toți suntem automat predispuși să încălcăm una din poruncile Dumnezeiești- cea cu să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți. O fi posibilă o astfel de iubire? Poate doar o mamă încearcă sentimente de iubire și autodăruire reale, aproape de porunca lui Dumnezeu.
Numai că o poți surprinde strigând furioasă la copilul ce refuză să-și înăbușe energia într-un mers plictisitor, când se simte obosită, cu mâinile curgându-i pe lângă corp și nu mai are răbdare, când îi refuză jocurile și dădăceala în frustrare strângând din dinți, pentru că e Om și Omul din ea strigă mut, cerând un dram de timp, de atenție.
Poate, abia ițindu-și capul , Egoista din ea cere să-și bea cafeaua fără să o tragă cineva de haine, mârâind cu o perseverență de invidiat. Poate e  Egoista cea care o face să se închidă în baie un sfert de oră ca să-și dea cu ojă pe unghii, și, cu siguranță, Egoista o face să-și arunce mâinile în exasperare spre cer, cerând un pic de liniște.
Apoi se căiește, se simte vinovată, pentru că a îndrăznit să se iubească pe sine mai mult. Pentru că în ochii copilului ei își citește fericirea și se gândește că o schimbă ieftin pe un minut de singurătate egoistă.
Și  vina o devorează pentru că a fost slabă, pentru că nu a prețuit momentul când copilul i-a făcut curat prin casă cu fusta ei cea bună, pentru că răbdarea o părăsește atât de des în ultimul timp.
Se căiește că nu a numărat respirațiile copilului cât timp a dormit, dar s-a apucat să răsfoiască o revistă uitată demult sub pat. Îi pare rău că nu și-a întins brațele să-și prindă puiul în zborul lui frânt, alegând să stea pe băncuță și să privească lumina alburie jucând pe oglinda unui ochi de apă din băltoaca pe care tocmai o descoperise fiul ei entuziasmat.
O doare sufletul pe biata mamă că are prea puține de oferit, se simte săracă și goală pe cântarul pe care  urcă împreună cu semenele sale. I se face frică și se acuză de lenevie pentru că nu i-a citit, petru că nu l-a legănat, pentru că nu l-a învățat literele și socoteala, pentru că nu au învățat poezii … și astfel, mai adaugă alte păcate la mersul ei ușor adus din spate-lenea și invidia.
Oare ăsta să fi fost planul Creatorului- să ne împovăreze cu vina nesfârșită a Egoismului cel purtăm în noi, fără să avem puterea de a lupta cu ea până la capăt. Eu cred că mai degrabă, I-ar plăcea dacă ne-am accepta în sfârșit și am încerca să trăim  cu momente alternante: pentru sine și pentru aproape.
P.S. Mă întreb dacă bărbatul simte vinovăția egoismului său…