Între Mediu și Special

Când apar copiii, noi părinții ne transformăm, fără să realizăm acest lucru sau relizându-l parțial. Multe din paradigmele sau regulile de viață de până la copii devin altfel, se schimbă sau sunt anulate.

Și cel mai important este că fiecare părinte își vede copilul ca pe cel mai bun, cel mai deștept, cel mai talentat, cel mai frumos. Partea asta subiectivă, care este o trăsătură normală, scoate din noi cântarul cu care cântărim orice capacitate a copilului nostru și o comparăm cu a celor din jur.

De când am devenit mamă mă gândesc foarte mult la propria copilărie, la cum părinții noștri încercau să ne stimuleze încrederea în sine, spunându-ne cât de deosebiți suntem și cum, în același timp, ne uniformizau cu societatea pentru că trebuia să fim „în rând cu lumea”.

Acum odată cu ivirea  mai multor posibilități de dezvoltare, creștere a talentelor copiilor noștri- cursuri de limbi străine, școli de dans și gimnastică, cluburi sportive ce sunt gata să ofere copiilor lecții de la vârste foarte fragede- ca să nu scăpăm timp prețios și să începem cât mai devreme „o carieră de succes”, devine și mai mare prăpastia dintre a corespunde unei normalități medii și de a fi deosebit, unic, cel mai bun.

Se pune tot mai multă presiune pe copii, în încercarea de a le umplea tot timpul cu activități de diverse feluri și presiune asupra părinților- pentru că în caz că nu le oferi copiilor aceste posibilități, te simți tu ca un ratat și copilul tău va deveni și el unul sau nu va deveni nimic , pentru că ai scăpat șansa de a dezvolta în el un Einstein Un Mozart, un VAN Gogh etc.

Noua normalitate este să fii cel mai bun. La școală se pun standarde de evaluare a copiilor, dar se cere originalitate în idei, creativitate (ceea ce, de fapt este un lucru bun, dacă nu ar fi disonanța cognitivă între standarde pentru toți și unicitate în abordare).

Noi părinții știm pe de o parte, că toți copii sunt diferiți, că au ritmurile și modurile lor de dezvoltare, dar tindem să-i împingem din spate pentru a fi la înălțimea așteptărilor celorlalți sau ale nostre- așteptări exagerate de multe ori.

Ne gândim că tot ce este mai important pentru copil este să fie sănătos, dar în același timp suntem nemulțumiți și dezamăgiți că acesta nu vrea să vorbească 5 limbi odată, că nu a început să scrie până la 2 ani și să compună poezii până la 4.

Pe de o parte ne vedem propriul copil ca fiind unic, diferit, îl privim cum doarme și tot ce ne dorim este să-l vedem mereu așa liniștit și fericit. Dar tot noi îl impunem să îmbrace haine obișnuite, să se comporte după norme învechite, să nu se plângă de tonul nostru autoritar, să fie curat și îngrijit, să se poarte frumos, ca să nu ne râdă lumea, să nu ne arate cu degetul, să nu nimerim în situații neplăcute.

Le cerem să se uniformizeze în tabloul lumii, să devină mici și cenușii, dar totuși le repetăm cât de mari și importanți pot crește.

Copiii noștri sunt cei care vor fi crescuți la granița dintre autoritate și libertate pentru că noi, ca părinți, suntem prima generație ce își pune întrebări despre cum un cuvânt de azi va avea un „recul” pe termen lung în viața copilului.

În același timp noi tot suntem împinși de o dorință, firească probabil, de a ne vedea copilul pe cele mai înalte culmi.

E normal să îți încurajezi copilul, să vezi punctele lui forte și să le scoți în evidență, să găsești în ochii lui licărul de entuziasm și să îl menții cu laude. Totul este să nu cădem în extremă și să exagerăm cu cerințele, să nu uităm de etapele normale de dezvoltare ale copilului, să nu uităm de joacă, să nu uităm de ritmurile diferite de dezvoltare și de necesitatea copilului de a face niște geșeli, de a se lovi și a se ridica singur (nu doar într-un sens direct). Și iată la acest capitol tare vreau să vă recomand cartea „Să-i învățăm pe copii să gândească” de Darleene Sweetland și Ron Stolberg. Găsiți cartea aici și aici

„În capcana presiunii este vorba,de fapt, despre părinți care vor să facă tot ce le stă în putere pentru a-și ajuta copiii să aibă succes și să fie fericiți. ceea ce se pierde adesea din vedere este faptul că, din multe puncte de vedere, reușita și fericirea copiilor noștri se dezvoltă pe baza unui sentiment de încredere și mândrie.”

În aceeași ordine de idei am citit mai înainte un articol bunișor al lui Mark Manson „A fi special nu-i chiar atât de special/Being special isn′t so special”, care pune întrebări despre goana noastră de a părea unici în detrimentul fericirii simple de a fi ca toți. Dă de gândit, nu-i așa?

Și întrebarea cheie rămâne cum să găsim calea de mijloc? Cum să nu forțăm copiii prea mult ș nici să nu fim delăsători? Cum să credem în copiii noștri fără să scoatem din deget talente inexistente? Cum să educăm oameni buni, ce vor respecta normele sociale fără să fie șterși/ inhibați/ uniformizați de acestea?

Cine poate ști care e limita între media acceptabilă, pe care poate merge orice om respectabil și mediocritate, de care ne temem toți?

Iată la aceste întrebări urmează să răspundă fiecare dintre noi așa cum poate, așa cum îi dictează gândirea critică. Dar dacă ne punem astfel de întrebări deja e de bine, zic eu.

Scrieți în comentarii cum e la voi cu dualismul acesta, între mediu și special, în care ne creștem copiii. Voi fi recunoscătoare pentru idei și gânduri împărtășite.  

3 Copeici din #carantină

Sfatul principal când te apuci de scris este să te deconectezi de la toate susrsele care te-ar putea sustreage, să te izolezi undeva unde e comod și  nu prea, ca să nu vrei să dormi mai mult decât să vrei să scrii.

Ok, acum încercați să faceți asta când ai acasă un copil de aproape 3 ani și un soț ce lucrează în camera alăturată și care periodic vrea o cafea.

Biroul meu este masa de la bucătărie, am cărți împrăștiate prin toată casa, dulapurile au sertarile de sus pline cu nimicurile mele pe care sper să nu le ajungă Vlăduț, când am nevoie de ceva încerc să îmi amintesc unde am ascuns acel lucru ( și nu e ușor să îți amintești ceva în al treile trimestru de sarcină 🙂 ).

Ca să am momentul meu de singurătate (deși acum am mereu pe cineva care mi se vârcolește sub inimă), mă trezesc mai devreme cu o oră sau două (dacă nu mă las înghițită de plapuma caldă și de lenea mea cea de toate zilele) decât toți ai casei, vin la mine în birou după ce îmi pun un  gram de cremă pe față și încerc să scriu.

Am deschis această pagină goală de vreo 20 de ori până acum și tot de atătea ori un pitic din mintea mea  juca pe coarda mea sensibilă: „ei și ce ai de spus acum? Vezi că s-au spus și s-au scris toate ideile tale cât ai stat tu liniștită în pat?”. Încerc să alung acest bâzâit monoton și nesfârșit cu o gură de cafea cu lapte și îmi plimb degetele pe tastatură. Pentru mine începuturile sunt magice. Îmi place să cred că orice va crește de sub degetele mele va ajunge la o inimă undeva într-un colț al internetului și iată așa pas cu pas voi schimba lumea.

După primele rânduri îmi dau seama că poate m-am pripit cu așteptările mele, că e greu să rămâi focusat, că poate piticul are dreptate și că tot ce s-ar fi putut de scris, deja a fost făcut cu mai mult suflet poate și mult mai inspirat, de minți mai strălucite decât umila mea persoană. Și apoi aud pașii lui Vlăduț, care vine entuziasmat direct din somn la mine în brațe și întreabă „te faci?” , iar asta este suficient ca tot ce făcusem să devină irelevant și să mă apuc de jobul meu de mamă full time acum.

Astăzi sper să reușesc să spun mai multe până aud pașii micuți pe covoraș.

Voiam să vă vorbesc despre cum să nu înnebunești în carantină. 😀

Nu e greu, imaginați-vă că sunteți într-un concediu de îngrijire a copilului, că încă nu aveți cărucior cu care să ieșiți afară, că locurile pe care le puteți vedea de la balcon sunt  cele mai frumoase și că cel mai bun lucru la moment este că bebelușul (cel imaginar pe care l-ați născut recent și ați făcut o treabă bună cu asta, și care este de fapt sănătatea celor dragi din casă) este bine, este așa cum vi-l doreați.

Acum trec la 3 sfaturi pe care poate să le aplice fiecare dintre noi fără prea multe greutăți:

  1.  Scrie. Tot ce îți trece prin cap, toate năzbâtiile făcute de copil, de câine, de cei de acasă, documentează tot. Nu trebuie să fii Dostoievski ca să poți așterne pe hârtie propriile gânduri, frici , trăiri, frustrări, amintiri, orice te neliniștește sau te bucură. Scrie. Dacă ai un pix și un caiet ești salvat. Despre beneficiile scrisului de mână vorbesc și psihologii, neurologii (vedeți aici un articol în acest sens), iar eu pot doar să spun că pe mine scrisul mă ajută să mă descarc emoțional, să îmi las bagajul de frustrări și complexe pe hârtie și să mă întorc la viața mea cu o altă față, să fiu mai calmă și mai bună cu mine și cu cei din jur.

Despre obiceiurile mele de scris și despre cum am ajuns să le am am mai făcut un articol- Micile noastre lucruri mari . E scris mai demult dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult pentru mine de atunci, doar că am mai multe jurnale , cred 😀

  1. Citește. Știu că nu toți sunt obișnuiți cu cititul în fiecare zi (aici nu pun la socoteală răsfoitul Facebook-ului sau Instagram-ului, asta trece în categoria acumularea de balast informațional, deci nu se pune), mulți preferă să privească filme decât să piardă timp cu cititul ista plicticos. Dar acum e momentul să facem un exercițiu de voință și să începem cu puțin, câteva rânduri în fiecare zi. Găsește o carte (nu o lua deodată cu nonfiction-ul sau cu psihologie decât dacă asta vrei cu adevărat), un roman, o poveste bună care îți va deschide gustul pentru lectură ca un aperetiv. Pofta vine mâncând mai ales pentru cititori. Oh, cât despre beneficii, le știe fiecare, sunt sigură ca toți am vazut/auzit sfaturile cu ia o carte și citește și vei vedea cum te simți. Acum imaginați-vă cât de mândri de voi înșivă veți fi când veți putea trece la activ o carte citită (sau a n carte pe anul ăsta dacă sunteți cititori versați). Veți putea încet, încet să cunoașteți mai multe cuvinte noi, să vă exprimați mai bine, să citiți mai bine, să vă imaginați mai multe și mai frumos decât cel mai bun regizor de filme din lume. Dați această posibilitate creierului vostru, el chiar merită să trăiască aceste povești și să crească singur.
  2. Uh, asta e cea mai importantă idee: lasă-ți copilul să se joace. Nu vă mai faceți atâta inimă rea pentru că nu ați găsit activități creative și educative în fiecare zi pentru copii voștri. Dacă asta vă face plăcere- și sunt astfel de mame bravo, care în fiecare zi au câte un plan de activități și fac cu copii lor lucruri mai bune decât la grădiniță sau  la școală și cel mai important este că o fac cu plăcere, o fac de la sine de parcă s-au născut cu asta- păi, iată, dacă aceste activități vă fac plăcere ambelor părți atunci go for it– Internetul e plin cu sfaturi în acest sens. Dar dacă sunteți o mamă obișnuită cu alte activități, atunci lăsați copilul să se joace liniștit, mai implicați-vă în acest joc, savurați hârjoneala cu el, mai citiți-i ceva dacă ăsta e ritualul vostru de adormit sau mai lăsați-l să se uite la TV o oră pe zi. E criză și pentru ei, deci e excepție, dar asta nu înseamnă că sunteți mame rele dacă mai slăbiți hățurile și vă relaxați alături de ei. Amintiți-vă de copilărie și de jocurile voastre preferate de atunci. Nu cred că părinții noștri veneau la noi cu noi și noi activități în fiecare zi. Mai degrabă ne implicau în munca lor și asta era un fel de joc pentru noi, ce ne modela pe nesimțite. Apoi  copiii vor reveni la școală/grădiniță, le va fi un pic mai greu să se readapteze, dar o vor face, vor fi iar activități de logică, de scris, de dezvoltare a motricității, de dezvoltare a creativității și de creștere a micilor genii. 😉

Criza asta nu va dura o veșnicie și lumea își va rescrie valorile, sper doar să nu plătim prea scump pentru ele. Dar vom aprecia mai mult toate posibilitățile de a ieși la aer afară, de a face shopping, de a savura o cafea într-un local, de a merge să hoinărim prin parcuri și pe străzi. Vom aprecia mai mult pe cei dragi și timpul cu ei, ne vom vizita părinții mai des poate, vom vedea cu alți ochi pe partenerii noștri de viață,cu care acum petrecem 24 ore în zi, descoperindu-i și pe ei și pe noi ca fiind altfel, sau poate la fel… ne vom iubi mai mult libertatea pentru că știm cum e să #staiacasă.

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

Înapoi în câmpul muncii :P

Am reușit să gust din viața mamelor cu job-un cocktail făcut preponderent din multe griji și simțul vinovăției cu nuanțe de lipsă de timp și presărat cu o senzație oarecare de libertate.

Cam un an în urmă scriam cum e să faci parte din tabăra mamelor casnice. Câte lucruri ni se pun pe umeri și câte așteptări avem noi însene în această fază.

Acum la un an distanță, am reușit să gust din viața mamelor cu job. Este un cocktail făcut preponderent din multe griji și simțul vinovăției cu nuanțe de lipsă de timp și presărat cu o senzație oarecare de libertate.

De ce femeile aleg să își lase copii cu bone sau în creșe și să își reia jobul?

Unele pot să o facă din motive financiare, altele susțin că se plictisesc acasă cu copii și într-un fel degradează inteletual, altele își iubesc foarte mult activitatea și nu pot să se abțină de la a o practica sau sunt convinse că fără ele nimic nu merge cum trebuie.

Motive pot fi multe și toate la fel de întemeiate. Dar ceea ce trebuie să ținem minte este că Nu e treaba noastră!

Și ar trebui să încetăm să punem întrebări incomode mamelor: de ce au ieșit la lucru, când vor ieși, pe ce salariu au schimbat plăcerea de a sta acasă cu copilul etc. Ori invers: de ce stă acasă, de ce nu se apucă să facă ceva că degradează și alte perle de acest gen.

Ar trebui mai puțin să ne intereseze motivul pentru care cineva hotărăște să își reia jobul în loc să stea acasă cu copilul și mai mult să fim cu ochii pe condițiile din creșe și grădinițe ori pe calitatea serviciilor de educație. Asta e o problemă destul de acută pentru o țară ce se vrea în ascensiune și viitorul căreia depinde de acești copii.

Dar nu despre asta voiam eu să discutăm, ci despre fricile pe care le încearcă o mamă atunci când își lasă copilul pe „mâini străine”, despre toți acei „dacă” pe care și-i spune, când ia această hotărâre și despre prejudecățile societății noastre.

În primul rând o mamă ce vrea să își reia jobul când copilul e mai mic de 3 ani trebuie să se gândească cu cine își lasă copilul în tot timpul cât ea va fi ocupată.

Mămica are atunci  de ales între a-l lăsa cu bunicii sau cu cineva din rude (dacă aceștia sunt disponibili și capabili să ofere acest ajutor), cu o bonă (a cărei preț pentru servicii full-time ajunge și la 7-10 mii lei) sau să recurgă la serviciile unei  creșe private, unde iarăși trebuie să plătescă jumătate din salariul său, ori chiar mai mult uneori.

Noi am ales o creșă și a fost o alegere bună, zic eu. Vlăduț s-a obișnuit cu comunitatea de copii, a învățat în fiecare zi câte ceva, avea ocupații sănătoase și eu eram liniștită lăsându-mi odorul în siguranță.

Primele zile cât a durat acomodarea mă gândeam că sunt o mamă rea, cum pot eu să îmi las copilul cu niște străini, cine știe cum îl hrănesc, cum vorbesc cu el. Mă gândeam că el stă într-un colț și plânge și nimeni nu îi acordă vreo atenție. Imaginația mamelor nu are capăt în aceste situații. Apoi vedeam cum iese în fiecare seară mulțumit, cum aleargă în brațele educatoarei dimineața, cum stau toți cuminciori în jurul mesei de activități și am respirat ușurată- copilul a luat calea cea bună. Era timpul și pentru mine să o iau- să îmi văd de treburile mele și să nu  mă mai simt vinovată.

Mulți se tem de avalanșa mucilor și a cazurilor de viroze odată ce se începe perioada grădiniței, dar e un proces normal, prin care am trecut și noi cu bune și cu grele. E ceva absolut firesc și chiar binevenit pentru dezvoltarea armonioasă a sistemului imunitar al copilului.

(Noi ne străduim să nu exagerăm cu medicația și să lăsăm organismul să lupte cu forțe proprii. Facem vaccinele la timp și încercăm să nu inventăm boli acolo unde ele nu sunt).

Acum suntem în faza de după sărbători când vacanța ne-a dat programul peste cap și ne este mai greu să ne trezim, mai greu să fim ascultători. oricum sunt sigură că vom trece și peste asta.

În sfârșit, fiecare mamă are dreptul să aleagă cu ce să își ocupe timpul: să stea 24 ore alături de copilul ei, sau să fie o mamă cu job care oricum le reușeșete pe toate. Important este să creăm condițiile necesare ca aceste opțiuni să fie accesibile pentru toate mamele -niște creșe cu locuri disponibile de la o vârstă mică, educatori calificați și răbdători cu copiii mici, servicii de bone la un preț pământesc pentru un muncitor de rând, și posibilitați de locuri de muncă cu timp flexibil pentru mămici.

Iată la aceste capitole mai avem mult de muncit, dar o să ne iasă dacă o să fim un pic mai implicați și solidari unii cu ceilalți.

Micile Victorii, fac din noi Marii Biruitori.

 

„Rolul de părinte rămâne singura mare realizare a oricărui amator” Alvin Toffler

Zilele astea încep să descopăr în copilul meu un mic mofturos care încearcă să plângă ca să obțină orice vrea, care începe a smiorcăi pentru că vrea în brațe, sau vrea o mașinuță sau vrea orice altceva.

Răbdarea mea este greu încercată și soluția care îmi vine cel mai des în minte: să îi arăt cine este stăpânul în casă, cu o palmă la funduleț.  Un gând foarte greșit și vicios care îmi dă târcoale și pe care încerc să îl alung. Atunci îmi amintesc să respir adânc și să o iau de la capăt cu „alternativele”.

Pentru „alternative” poți vedea și articolul Un truc simplu pentru un start în tot ce îți dorești 

Nu sunt defel perfectă, îmi ies din fire și pot să strig, pot să mă răzbun pe cei din jurul meu, pot să vreau să găsesc vinovatul pentru comportamentul copilului meu și încep atunci să arunc vina pe buneii prea permisivi, pe oaspeții ce vin cu dulciuri și mașinuțe, pe soțul meu că e așa de calm, când eu fierb de furie- toți devin dușmanii mei.

Și de ce? Pentru că nimeni nu ne învață cum să fim părinți- suntem niște amatori, nicidecum profesioniști. Dar acum că ne transformăm în unii și, mai ales, știind că trebuie să facem o treabă bună, pentru că de asta depinde toată viața copilului nostru, începem să simțim toate efectele acestei transformări.

Orice schimbare e dureroasă, într-un fel, pentru că trebuie să modificăm cursul nostru firesc (care de cele mai multe ori tinde spre haos și lenevire în asociere cu o lipsă de control a emoțiilor), trebuie să ne modelăm și asta poate veni de la sine instinctiv, ori poate avea nevoie de efort, de cunoștințe, de dorință de a fi mai bun. Este o presiune zilnică asupra noastră ca părinți, dar fiecare victorie mică poate să ducă spre creșterea unui „copil bun”.

Într-una din nopțile recente răbdarea mea de mamă a fost pusă la grea încercare.

Vladimir a fost toată ziua la grădiniță, a fost brăvuț, s-a jucat, a dormit, a desenat, seara l-am luat acasă și spre marea mea surprindere, a stat liniștit cât eu am pregătit masa. Apoi au venit niște rude pe la noi și el a arătat cât de voinic este, cât de bine mănâncă singurel, cum îi place lui să danseze și alte lucruri ghidușe. Probabil din cauza surplusului de emoții și a oboselii, noaptea s-a trezit nitam-nisam și a început să plângă și să ceară ceva, fără ca noi să ne dăm seama ce dorește. Ceai, apă, covrigei, biscuiți, pernuță, legănat, în brațe… nimic nu părea să îl ajute. Se cuibărea tot mai mult la pieptul meu și continua să plângă.

Era deja destul de târziu, eram obosiți, voiam și noi să dormim și nervii ne erau întinși la maximum. Prima reacție care îmi veni, a fost să îi dau o palmă la funduleț (metoda cea mai simplă care parcă ne este înnodată în ADN) „să se liniștească”, apoi mi-am privit copilul, care era somnoros și chinuit la rândul său și l-am văzut cum căuta mângâiere în brațele mele și mi-am zis atunci că palma nu liniștește pe nimeni- mai degrabă tulbură un copil și el nici măcar nu va înțelege de ce este pedepsit. Iar eu mă voi simți vinovată, frustrată, mai nervoasă.

Am căutat atunci să îl dezmierd, să aștept să își caute locul lui ca să se cuibărească și să adoarmă (deși asta însemna să ne rotim de zeci de ori pe același loc), am căutat în mine mai multă răbdare și am găsit-o!

Finalul a fost de o dulcegărie nemaipomenită: a adormit cu capul pe pieptul meu, ascultându-mi bătăile inimii, în timp ce eu continuam să „vorbesc cu el în gând”, așa cum făceam când El era sub inima mea. Am adormit și eu așa și m-am trezit când Tati l-a luat în brațe, ca să îl așeze în pătucul lui.

Această discuție din mintea mea, m-a ajutat mai mult pe mine ca să mă liniștesc și să mă conectez la copilul meu, apoi l-a ajutat pe Vladimir, exact ca o reacție în lanț. Așa cred acum.

Și asta a fost o mică victorie a mea în lupta cu „metoda Palma”, pe care vreau cu orice preț să o excludem din viața noastră.

Dacă ești de acord cu mine, poți să citești și articolul De ce nu mai putem să ne creștem copiii așa cum au făcut părinții noștri cu noi.  

Aștept  cu drag părerile voastre în comentarii. 😉

Iubirea nu poate naște Violență, NICIODATĂ! În orice sferă a vieții și a tipurilor de relații.

Și despre asta vom mai vorbi aici pe această pagină, nu doar odată.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Mă puteți urmări și pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

 

 

Cum să ne lăudăm copiii?

Cât de mult ne iubim noi copiii și cât de mândri devenim când ei încep să facă ceva independent, să fie ascultători și responsabili.

Ne place când ei ne aduc un scaun sau ochelarii lăsați pe undeva, sau își strâng jucăriile singuri, ne place să îi vedem din ce în ce mai descurcăreți.

Eu trăiesc acum această perioadă când descopăr la Vladimir „capacități extraordinare”: îmi aduce o carte dacă îi cer, începe să mănânce mai atent borșul din farfurie, începe să ceară obiectele care îi trebuie, mă ajută când facem curățenie și îmi copie exact gesturile. Mă mândresc nespus cu el .

Și ca să îl încurajez tind să îl laud: „ce băiat bravo are mama, ajutorul mamei, cel mai minunat băiețel, ce m-aș face fără tine”, întotdeauna îl aplaud și în final toți suntem fericiți că am făcut lucrurile bine.

Dar, oare, am făcut bine?

Zilele trecute am dat peste un fragment din cartea „Între părinte și copil Ghid de comunicare afectuoasă” (pe care am început s-o citesc o veșnicie în urmă, dar o las periodic ca să trec la alte lecturi ce mă fură), fragment care vorbește foarte interesant despre lauda recomandabilă și cea nerecomandabilă.

IMG_20190311_093923~2

În viziunea autorului Dr. Haim G. Ginott,  lauda e ca un medicament, care trebuie luat cu precizie, la momentul potrivit și în doze potrivite.

Lauda trebuie să se refere doar la eforturile și înfăptuirile copiilor, nu la caracterul și personalitatea lor.

Iată de ce toate comentariile pe care obișnuiesc eu să le fac, atunci când copilul meu îmi pare un super erou, ce își încalță singur papucii,  sunt nepotrivite.

Ba mai mult, autorul spune că acest gen de comentarii: „ajutorul mamei, ești un băiețel/fetiță minunat/minunată etc.”, riscă să provoace neliniște unui copil- el poate simți că nu e nici pe departe minunat, atunci când altceva nu-i reușește și că nu poate să se ridice la înălțimea așteptărilor. Este vorba despre un copil mai măricel desigur, care poate judeca și poate să își evalueze acțiunile singur, dar vorbesc acum despre asta pentru că este necesar să ne formăm deprinderi sănătoase în a ne lăuda copiii, de la o vârstă cât mai fragedă.

Lauda directă a personalității, asemenea luminii solare directe, e incomodă și te orbește. Este jenant pentru cineva să-i spui că e o persoană minunată, angelică, generoasă și modestă.

Aduceți-vă aminte când cineva încearcă să vă atribuie aceleași epitete, nu vreți deodată să vă faceți invizibili? Pentru că, în interiorul nostru, noi știm că nu suntem nici super eroi nici super generoși sau minunați. Toți avem micile noastre schelete în dulapuri și aceste laude nu fac decât să sune sarcastic, cel puțin pentru mine e așa și eu, atunci, vreau să strig înapoi: „nu îți bate joc de mine, știi foarte bine că nu pot fi așa, nimeni nu poate!”.

Același strigăt poate să apară în interiorul copiilor noștri, doar că ei se tem sau nu știu  să îl exprime și o laudă dulce se poate transforma într-o frustrare amară.

Dr, Ginott oferă și sfaturi cum să învățăm să ne lăudăm copiii, ca aceștia să crească încrezători și puternici.

Cuvintele noastre trebuie să afirme clar ce anume ne place și apreciem la efortul, ajutorul, munca, atenția, creația sau înfăptuirile lor.

Astfel, în loc de „ce băiețel/fetiță puternic/puternică are mama/tata”,  putem vorbi despre dificultatea trebii, de exemplu: e destul de grea cutia asta, trebuie să ai forță s-o ridici”.

Este important să fim atenți și la laude privind atributele fizice ale copilului. Sigur, noi toți vrem ca copii noștri să creadă că sunt frumoși oricum, dar am putea înlocui ”ești frumos/frumoasă” cu expresia: „îmi place cum îți stă părul, sau îmi place culoarea ochilor tăi” asta îi va da copilului o certitudine că arată bine, fără să se gândească la celelalte calificative, care intră în categoria frumosului și care, poate, lui nu-i plac la sine.

Decât să punem etichete privind aspectul fizic sau privind atributele mentale, este suficient să ne exprimăm propriile păreri prin:

descrieri detaliate reflectând încântarea și admirația, cuvinte care exprimă recunoașterea efortului și afirmații care comunică respect și înțelegere.

Cartea Dr. Haim G. Ginott mai are o mulțime de exemple și sfaturi care merită să fie aplicate pentru că vor da rezultate frumoase în viitor, sper eu. Ne învață să ne ascultăm copiii și  să comunicăm cu ei afectiv, implicați, nu doar ca niște roboței ce repetă expresiile părinților lor (expresii care nouă nu ne-au făcut prea mult bine sau care nu ne mai ajută să relaționăm cu copiii noștri).

Nu știu de ce am impresia, uneori, că mai ales noi, cei din spațiul post sovietic, avem nevoie mai mult decât alții să învățăm să comunicăm- între noi, cu copiii noștri, cu părinții noștri, cu  colegii de muncă, cu subalternii, sau  cu șefii noștri. Am fost privați de libertatea de a ne exprima prea mult timp și acum sunt diferite nivele de comunicare pe care trebuie să le asimilăm.

Și noi avem instrumentele necesare la un clic distanță. Avem atâtea posibilități să extragem informație bună, și s-o aplicăm, lucruri pe care părinții noștri, din păcate nu au putut să le aibă. Iată de ce eu consider cărțile de parenting ca pe niște sfaturi pe care le putem ajusta la necesitățile noastre. Iar sfatul despre comunicare afectivă îmi pare cel mai necesar.

Cartea  despre care am vorbit azi o puteți găsi online aici sau aici, sau puteți face o plimbare până la cea mai apropiată librărie ca să întrebați de ea.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Despre mamele de azi și de ieri

Nu știu dacă sunt mari diferențe între mamele de ieri și mamele de azi. Un lucru e cert: iubirea pentru copilul pe care l-ai purtat sub inimă rămâne neschimbată în oricare veac nu ai trăi.

Ajun de mare sărbătoare în țara noastră.

Când eram la grădiniță sau la școală, nu numeam această zi, ”Ziua Internațională a femeii”. Noi habar nu aveam ce-i asta femeie sau bărbat, în sensul adevărat al cuvântului, diferențele le vedeam, dar nu ne băteam capul tare de ce este așa și nu altfel. Și atunci sărbătoarea era numită „Ziua mamelor”.

Cât de frumos sună pentru urechiușele mele aceste cuvinte, mai ales acum de când sunt mamă.

Și cât de mult o iubesc pe mama mea!

Îmi amintesc de iubirea mea pentru mama din egoism, când mi se face dor să stau în brațele ei, să îi povestesc așa cum o făceam când eram mică, despre tot ce mi se întâmpla în lumea mea, să îi citesc pietricelele din ochii ei căprui frumoși, să îmi încălzesc mâinile la piept sub „șalinca” ei caldă, să mă joc în părul ei și să îi fac cosițe, pe care ea le răbda sărmana, chiar dacă eu nu eram prea atentă.

Și acum Vladimir se joacă în părul meu, Vladimir îmi ocupă cea mai mare parte a gândurilor din zi și din noapte, Vladimir a devenit ceea ce eram eu și sora mea pentru mama- iubirea vieții mele.

Este ziua mamelor și gândurile mele vor fi îndreptate spre mama mea mai mult decât în alte zile.

Mă gândesc la cum era maternitatea, sau condiția de a fi mamă pe timpul când mamele noastre abia îmbrățișau această stare.

Noi mereu spunem, sau cel puțin aud/văd des ziceri de genul: „mamele noastre nu erau așa, nu erau așa de obosite, nu se implicau așa de mult în creșterea noastră, nu aveau electrocasnice să le ajute și totuși, nu se plângeau, nu se lamentau, munceau mai mult etc.”

Probabil este adevărat, probabil așa se întâmpla în cele mai multe dintre cazuri, dar noi vedem aceste lucruri cu ochi de copii: eu nu îmi amintesc ca părinții noștri să fi stat alături de noi ca să ne pregătim lecțiile, deși dacă aveam o problemă de rezolvat, tata mă ajuta în clasele mai mici, apoi temele erau strict responsabilitatea noastră- altceva de lucru nu aveam. Eu nu îmi amintesc să fi ieșit mama cu noi în drum la joacă, ca să ne păzească: de pe la 3 ani eram în rând cu ceilalți copii,și mă țineam din urma lor alergând. Poate riscurile erau mai mici, poate mama totuși ne supraveghea cumva de la distanță, nu știu, dar nu mă simțeam supercocoloșită.

Recent mama mi-a spus că acum noi creștem copiii cu adevărat, ele doar observau cum noi creștem fără să poată să se implice prea mult.

Și asta era o realitate a timpurilor în care au trăit, dar asta nu înseamnă că ele nu și-ar fi dorit mai mult: mai mult timp să petreacă cu noi, mai mult timp pentru ele însele, ca să se bucure de intimitate și să citească ceva poate, mai mult timp să pălăvrăgească la telefon cu o prietenă, să iasă în oraș la o cafea ( of, ce vorbesc, mama venea în oraș doar când trebuia să cumpere ceva de la piață), mai mult timp de hârjoneală și jocuri cu noi, copiii (serile oricum părinții mei ni le dedicau nouă și diminețile de duminică când zăboveam toți patru în fața televizorului până târziu), mai multe facilități: să comanzi mâncarea acasă, să faci cumpărături online, să mergi la salon pentru manichiură etc.

Îmi imaginez că mamele noastre aveau aceleași dorințe de femei tinere pe care le avem noi acum, unica diferență fiind că ele nu puteau să le ceară, iar noi putem (și nu e nimic greșit în a o face, în a cere cu adevărat ceea de ce avem nevoie).

Nu puteau să ceară o mașină de spălat automată, scutece și roboți de bucătărie care astăzi nouă ne sunt indispensabili. Nu știau că se poate și altfel, de asta nici nu cereau nimic mai mult decât le era îngăduit să aibă.

Nu erau necăjite de lucrurile care le lipseau, ci încercau să se concentreze pe ceea ce puteau să facă, pe munca lor zilnică, care ca și azi trecea neobservată.

Au trăit în timpuri unde deficitul era o normalitate și nu știau că sunt private de ceva: de timp, de energie, de îngăduință.

Erau timpuri mai fericite, sau nu, n-aș putea spune. Mamele noastre găseau fericirea în lucruri mici, știau să se bucure de ceea ce aveau și să pună, cărămidă cu cărămidă, bazele unui cămin cald și puternic.

Și noi ca mame avem tot dreptul să ne simțim fericite în fiecare clipă, bucurându-ne de posibilități și timpul nostru de azi, de prezentul nostru atât de frumos, dacă îl scuturăm nițel de regrete și de lamentări.

Nu știu dacă sunt mari diferențe între mamele de ieri și mamele de azi. Un lucru e cert: iubirea pentru copilul pe care l-ai purtat sub inimă rămâne neschimbată în oricare veac nu ai trăi.

E ziua mamelor, e ziua când gândul meu se îndreaptă spre mama, e ziua când îmi amintesc de primele felicitări pe care i le făceam de 8 martie și când îi aud lacrimile în voce când îi vorbesc.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Poți fi o mamă bună și atunci când ești furioasă !(?)

Secrete despre cum să îți accepți furia 😉
PS. Poza de mai sus se numește „dezvoltăm creativitatea copiilor” sau „încă un fir alb în părul mamei” 😀

Eu am să repet, cred, de muuuulte ori încă: eu nu sunt o mamă perfectă! Eu nici măcar nu tind spre perfecțiune. Dar eu știu că îmi iubesc copilul. Toate mamele știu asta, simt asta și de aici vine sentimentul de vinovăție când copilul nostru ne scoate din sărite.

Yes, he can do this to us 😀

Sentimentul vine din faptul că noi vrem să facem lucrurile corect, să avem cel mai curat copil și casă, să avem cel mai deștept și multilateral dezvoltat copil, să îi băgăm în cap toate lucrurile ”esențiale” de știut până la 3 ani și în stomac numai mâncare sănătoasă. Și toate aceste cerințe curg peste noi ca o avalanșă, ne copleșesc literalmente uneori și atunci când ceva nu merge după plan, sau copilul refuză să se poarte frumos și educat (după cum l-am învățat acasă), atunci fierbe în noi vinovăția și sentimentul de neputință: vrei să lași mâinile în jos, să te așezi pe jos și să începi să plângi, sau mai rău să strigi în gura mare: „copil nerecunoscător și needucat ce ești, fugi din ochii mei!”

Și de multe ori o facem!

Suntem doar oameni și noi, chiar dacă lumea ne atribuie super puteri de mamă, noi rămânem uneori goale și neputincioase în fața furiei și a oboselii sau frustrărilor ce ne iau cu asalt viața liniștită de acasă.

(Vezi și articolul meu despre rutina zilnică cu cel mic în Micile noastre lucruri mari și spune ce crezi în comentarii).

Suntem femei slabe când vinovăția de a fi strigat la cel mic ne copleșește, mai ales că noi știm că îl iubim! Doar noi ne-am promis nouă înșine, că ne vom da viața pentru el, doar noi am făcut un legământ tacit cu noi înșine că vom mări doza de răbdare cheltuită pe zi. Noi am crezut că, devenind mame, vom rămâne și femei: frumoase , cochete, blânde, iubitoare, calde, primitoare etc. De unde  a apărut atunci monstrul acesta furios care strigă și își varsă furia pe toți ai casei și mai ales, ce facem cu el? Îl hrănim, îl ascundem, sau îl mângâiem pe cap și mergem la culcare savurând un ceai din flori de tei?

Eu zic să îl acceptăm, este monstrul nostru, ne place nouă asta sau nu, el face parte din noi și el iese la suprafață doar pentru că îl încărcăm cu prea multe griji și uităm de ceaiul cel cu flori de tei. Și chiar dacă apare, să-l lăsăm să scuipe un pic de foc (undeva după ușa băii sau bucătăriei să nu sperie prea tare pe cei mici) și apoi să vedem unde am făcut pasul care l-a dezlegat din adâncurile sufletului nostru.

Și mai important e să nu-i creștem dimensiunile cu sentimentul de vinovăție complet nelalocul lui: ești om, ți-ai ieșit un pic din limitele răbdării, dar asta nu înseamnă că ți-ai trădat copilul sau că nu-l mai iubești. Dimpotrivă – mama este școala de emoții a copilului și de felul cum vei gestiona tu  furia, va depinde felul cum se va descurca copilul cu ea când o va simți. Și o va simți cu siguranță! Dar el trebuie să țină minte că iubirea nu dispare nicăieri când ești furios, tu ești acolo, tu îl iubești și tocmai din această cauză sau datorită acestui fapt, trebuie să iei atitudine.

Iată deci, ce propun să facem: atunci când copilul tău mai scoate din tine niște fire albe, făcând exact opusul a ceea ce îi spui, încerci atunci să îi vorbești cât mai calm dar serios cu putință, privindu-l în ochi: ”acum sunt prea furioasă ca să iau o decizie privitor la comportamentul tău, dar imediat ce mă calmez voi lua o hotărâre privind pedeapsa pe care o meriți”.

Și așa să facem: fără strigăte, fără pălmuțe la fund, ne detașăm de situație, mergând în altă cameră sau trimitem copilul în camera lui apoi ne vom gândi cum putem întoarce povestea și ce avem de învățat din asta.

Hey, nimeni nu spune că vom reuși din prima, dar trebuie să încercăm, măcar,până devine o obișnuință 😉 .

Acum când monstrul din voi va mai bate la ușă, priviți-l direct în față și spuneți-i că voi nu sunteți vinovate că el vrea să iasă afară, dați-i ceva dulce și mergeți la un salon de frumusețe pentru că meritați și pentru că tot vine primăvara.

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

Cinci expresii pe care să nu i le spui vreodată copilului tău

Cuvintele au puteri miraculoase. Cuvintele sunt cele ce vindecă și cele ce pot otrăvi.

Până să devin mamă nu cred că mă gândeam la cât de mult au rănit-o unele cuvinte de-ale mele pe mama. Și nici nu m-am întrebat ce cuvinte ale părinților m-au rănit pe mine.

Eram un copil fericit pentru că nu mă gândeam la fericirea mea și de unde vine ea.

Dar observ, totuși, unele cuvinte pe care le repet acum copilului meu exact cum o făcea mama sau tata: mama îmi spunea ca un alint, parcă, când făceam vreo boroboață -„răutăciș micuț” și azi fără să vreau i-am spus așa lui Vladimir, deși n-am mai auzit expresia de ani buni.

Sunt unele expresii pe care mă pomenesc zicându-le, deși ele mie nu îmi plăceau, copil fiind, să le aud. În plus, unele din ele sau cele mai grele au parcă o circulație națională, căci le observ și la alte mame în timpul jocurilor din ogradă.

Cuvintele trec deci prin timp și spațiu și uneori au puterea de a te ridica când ești căzut, alteori, nu fac decât să te lovească acolo unde doare cel mai tare.

Dar noi NU suntem părinții noștri. Noi suntem altfel, noi suntem generația cu posibilități maxime, noi suntem mai buni.

Am făcut, deci, un top al expresiilor care nu aș vrea sub nici o formă să ajungă în capul copilului meu și care pot avea o influență negativă asupra dezvoltării lui emoționale.

  1. „Doar pentru tine trăiesc”- deși vine din cele mai curate sentimente de iubire, din dorința de dăruire, care nu ne mai părăsește odată deveniți părinți, această expresie lezează din integritatea ta ca om și părinte. Mie nu-mi plăcea să o aud pe mama zicându-mi astfel, pentru că mă simțeam, cumva, vinovată sau egoistă, fiindcă cer prea mult sau vedeam parcă cum părinții mei fac unele jertfe pentru mine și eu mă simțeam, oarecum, responsabilă pentru asta. Eu cred că copilul nu trebuie să cunoască „jertfirile” pe care oricum părinții sunt nevoiți să le facă, dar pe care copiii nu le cer! Și apoi, nu poți trăi pentru altcineva, oricât de frumos nu ar suna asta, dimpotrivă, e bine să trăiești pentru tine, pentru că poți, pentru că te respecți și vrei să devii cea mai bună variantă a ta, pentru ca copilul tău să se mândrească cu ceea ce ești și cu ceea ce faci, pentru ca el să nu simtă povara sacrificiilor aruncată odată cu această expresie.
  2. La fel de măgulitoare este și expresia „pentru tine mi-aș da viața” și știu că este adevărat fiecare cuvânt și e o reală și sinceră dorință de a-ți ajuta copilul și de a-l pune pe el pe primul loc. Dar tot îmi pare că îi punem pe umeri o responsabilitate prea mare copilului, de asta aș înlocui aceste expresii cu declarații sincere și lipsite de oricare alt context al dragostei noastre. Să spunem copilului „te iubesc” ori de câte ori vrem și ori de câte ori e supărat și ori de câte ori noi suntem supărați, va fi ca o mantra care va șterge și din furie și din alte greutăți, cred eu.
  3. „Ți-am dat tot ce aveam mai scump”sau „am făcut totul pentru tine”, sunt lucruri care ne scapă câteodată când egoismul copilului ne bate acolo unde ne doare cel mai mult. Dar să nu uităm că dragostea de copil este una egoistă care va cere mereu, iar cea de părinte este cea care dăruiește. În plus, nu cred că copilul a cerut „totul” sau „tot ce aveam mai scump”, sunt lucruri închipuite tot de noi , adulții, crezând că astfel facem un lucru bun: cea mai bună școală, cel mai bun educator, cea mai scumpă jucărie, cea mai sănătoasă/scumpă mâncare etc. Tot ce ar putea cere un copil este să le fim alături, să le fim aproape și câteodată aproape invizibili.
  4. „Mi-ai mâncat tinerețea”, acum mai rar auzi așa expresii, părinții sunt mai conștienți, se căsătoresc mai târziu, copiii vin mai târziu, când aceștia sunt cumva pregătiți și își asumă responsabilitatea creșterii unor copii. Dar perle de genul „ți-am dat cei mai frumoși ani” mai poți auzi uneori și acestea supără pentru că nu copilul cere să se nască, nu e el cel care îți bate la ușă neinvitat, ci tu ca adult ți-ai asumat apariția pe lume a unei vieți de care în mare parte ești responsabil. Așadar, nu faceți copii decât atunci când îi vreți cu adevărat (și nu doar acele imagini drăgălașe cu bebeluși îngerași) ca să nu vă pomeniți cu o doză libertate știrbită peste cap.
  5. „Ai să mă bagi în mormânt”, am lăsat-o spre sfârșit, pentru că îmi place să cred că nu este chiar atât de des folosită această expresie. Dar este una grea. Nu putem pune pe umerii unui copil un lucru atât de inevitabil ca moartea, pentru că indiferent câți nervi poate să scoată din noi acest copil, nu se poate face vinovat de moartea noastră, dar aceasta va surveni inevitabil și atunci sentimentul de vinovăție se va cuibări în subconștientul copilului și îl va măcina câte puțin până nu va rămâne nimic din încrederea lui în sine.

Noi toți suntem robii emoțiilor noastre, ele ne fac câteodată mai răi decât suntem cu adevărat, furia este cea care ne orbește uneori și atunci cuvintele ce izvorăsc din noi sunt grele ca plumbul și rănesc la fel de mult.

Este important, pentru mine, cel puțin, să învăț să-mi recunosc emoțiile prin care trec și să i le spun copilului meu: să-i spun „sunt furioasă acum vorbim când mă liniștesc un pic” , în loc de tunete și fulgere care vor băga o frică inutilă în copilul meu, dar nu-i vor explica care este greșeala de fapt.

Voi învăța să nu-l sufoc cu hipergrijă, ci să îi spun doar că îl iubesc mai mult decât orice pe lume, să îi vorbesc despre sentimentele mele fără să îi lezez respectul de sine și integritatea emoțională. Trebuie să învăț să îl cresc cu iubire și în iubire și să îmi amintesc la timp că în rest toate lucrurile sunt doar de decor.

Iată care au fost cele 5 expresii pe care nu i le voi spune copilului meu (așa sper). Scrieți și voi în comentarii care sunt pentru voi cuvintele pe care nu ați dori să i le spuneți copilului vostru și cu ce le-ați înlocui.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

Cine suntem noi, Femeile care stau acasă cu copiii?

Femeile care stau acasă sunt niște neisprăvite, sau niște eroine ce duc pe umerii lor slabi grijile casei?

Atunci când trăim (încă) în era emancipării femeii și se dorește implicarea tot mai activă a acesteia în toate domeniile vieții: în cel social,  în cel al  afacerilor, al politicii etc., puțini sunt cei care recunosc meritele femeii în societate și din păcate și mai puțini sunt cei care o susțin pe femeia casnică.

Se știe că femeile nu prea se iubesc între ele, sunt acuzate mereu de invidie și de lipsă de solidaritate feminină, însă eu am să încerc să fac o pledoarie în favoarea femeilor și am să le apăr de gurile rele, pentru că știu cum e să fii una.

Mama mea a fost casnică după destrămarea uniunii sovietice. Asta e, nu toată lumea e capabilă să se adapteze ușor noilor condiții create parcă peste noapte, și astfel am avut-o pe mama acasă, aproape toată copilăria și adolescența mea și tot ea a fost cea care îngrijea de pământul pe care l-am primit după căderea sovhozurilor  (mai ales că tata pleca la muncă peste hotare ca să mai câștige un ban). Dar nimeni nu va îndrăzni vreodată să spună că mama este o femeie limitată, că este una care nu a văzut nimic la viața ei și că nu prea știe ce să vorbească.

Căci cam așa îmi pare că sunt văzute astăzi femeile care aleg să stea acasă lângă copiii lor, să îngrijească de gospodărie: niște ignorante, niște femei întreținute, niște femei lipsite de ambiții și voință și dacă nu ești carieristă ești foarte prost văzută de ceilalți în societate.

Dacă nu ești o femeie care are job sau o afacere proprie, dacă nu ești una care e gata să lase copiii cu bona/bunica/vecina, ca să revină cât mai repede în rândul muncitorilor, e de rău. Adică astfel de femei nu mai sunt femei adevărate. E aproape un păcat să spună cineva că ar vrea să stea acasă cu copiii, că ei îi place să fie casnică, atunci se începe potopul de reproșuri și întrebări: dar ce vei vedea tu, dar cu cine vei comunica, vei fi limitată, nu vei ști nimic afară de scutece și mâncare pentru copii, te îngropi singură acasă.

E adevărat? Sau sunt eu prea critică?

Spun asta pentru că, până să nasc, eu eram cea care săream cu gura și ziceam că nu e normal ( auzi expertul cum vorbea), dar vai! E absolut inadmisibil ca o femeie să nu vrea să muncească, să fie liberă, independentă financiar, să aibă mândria de a fi parte a unei societăți în forfotă. Eu eram cea care spuneam că o femeie ce stă acasă putrezește, lâncezește, îmbătrânește și se prostește.

Și-apoi soarta mi-a jucat renghiul (ca de fiecare dată când ziceam expresia cu „eu niciodată…!”) și a început să îmi placă să stau cu Vladimir al meu acasă. A început să îmi placă să am timp pentru citit, să am timp pentru a găti ceva gustos cu el, sau să ne hârjonim dimineața până târziu, sau să mă bucur de succesele lui mici, să îl văd schimbându-se și crescând de la o zi la alta. A început să îmi placă să stau acasă!

Da, încă vreau să ies la muncă, da, încă vreau toate acele lucruri de altă dată, dar parcă ele pălesc, cumva, când momentele acestea unice de #momlife vin să le ia locul.

Și stând acasă nu mă văd deloc putrezind sau devenind mai proastă, dimpotrivă încerc să îmi  mențin creierul mereu în mișcare cu ceva noutăți, cu lecturi, cu subiecte care nici nu mă interesau altădată. Sper că atunci când voi reveni la muncă, voi fi chiar mai bine pregătită sa apuc taurul de coarne decât eram până la concediul meu, pentru că stând acasă eu cresc, eu citesc, eu mă informez, eu scriu, eu vorbesc, eu am răbdare, eu devin alt om câte un pic. Un om mai bun, îmi place să cred.

De asta vă îndemn să nu mai judecăm o femeie dacă vrea să stea acasă, să n-o judecăm dacă vrea mai repede să iasă la serviciu, să n-o judecăm dacă nu vrea copii( „cum să nu vrei copii? Nu știi ce bucurie sunt ei?” -sunt întrebările tipice care nu trebuie să fie puse) să nu judecăm dacă nu vrea să se mărite, sau dacă vrea să se mărite. Să nu judecăm pe nimeni, noi toți suntem asemănători și totuși atât de diferiți!

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

 

Câte mame am în mine de fapt?

Am făcut unele observații pe teren 😀

Sau mai bine zis, observații introspective, deși s-ar putea să ghicesc starea mai multor mame prin aceste gânduri ale mele de azi.

Vă povesteam săptămâna trecută că Vladimir a  avut o viroză și am mers cu el la spital. Eu de fapt nu fac mare panică din nimic, dar în cazul dat copilul avea o respirație aspră, mai rapidă decât de obicei și eu chiar nu știam ce să-i fac acasă.

Am fost deci la spital două zile, taman în weekend și am primit acolo ajutorul de care era nevoie. Și vă recomand și vouă să vă adresați medicului ori de câte ori vi se pare ceva suspect cu copilul, nu lăsați până în ultimul moment, nu încercați soarta, nu vă ocupați cu automedicația, medicii vor ști mai bine ce este de făcut.

Și în timpul șederii mele acolo am observat câteva lucruri care mi-au dat de gândit. Am văzut, cumva, fazele prin care trece o mamă de la nașterea bebelușului până la perioada de școală/grădiniță(sau poate și mai departe).

Eu am găsit trei, voi poate veți avea o altă clasificare, ori s-ar putea chiar să nu fiți întru totul de acord cu mine. Vă rog să scrieți în comentarii ce părere aveți.

  1. Prima fază este cea a gânguritului de cuvinte frumoase și drăgălașe la urechiușele copilului, este faza cea mai frumoasă cu mângâieri, cu declarații de iubire la fiecare plâns, o etapă în care mama este emotivă și super protectoare și super grijulie. Am numit-o faza pufuleț.
  2. Apoi vine faza agitată, când copilul nu mai stă locului și mama trebuie să alerge după dânsul ca să nu facă vreo boroboață. Cuvintele drăgăstoase sunt înlocuite de veșnicul „nu se poate, fii cuminte” și liniștea și calmul mamei încep a fi puse la încercare. Aceasta e faza elasticului întins.
  3. Această etapă se poate prelungi un timp sau poate trece în următoarea mai agresivă, unde strigătele nu mai contenesc, unde copilul parcă înadins nu dă ascultare acestora și din răbdarea mamei se alege praf când răbufnește într-un mârâit abia reținut „vino `ncoace, că nu știu ce-ți fac!!!”, ori altele de acest fel. O numesc faza elastic plesnit .

Și iată aceste faze pot să decurgă de mai multe ori în aceeași zi într-un salon de spital, la aceeași mamă, odată cu evoluția bolii copilului. Ori se pot găsi aproape în fiecare casă unde sunt copii, de luni până vineri.

Răbdarea mea a fost încercată mult în două nopți cât am stat acolo: era cald, spațiu de dormit puțin , eu eram obosită și nedormită, Vladimir scâncea mereu, voia să stea numai la sânul meu, se trezea și începea să plângă și nu ar fi fost nimic grav dacă am fi fost singuri în salon, dar erau și alți copii pe care îi trezea și deja ei începeau să plângă… am trecut prin toate fazele de mai sus și nu mi-a plăcut de mine în ultima fază.

Fierbeam de frustrare că nu puteam să îl ajut, mă simțeam eu însămi un tomberon necurățat, și îmi revărsam neputința asupra copilului meu, care nu înțelegea de ce mama lui a devenit atât de nervoasă.

Atunci, mi-am dat seama că copilul la care strigam, era exact același pe care cu câteva minute în urmă îl cuprindeam la pieptul meu și încercam să îl liniștesc, iar eu sunt aceeași mamă care a plâns când l-a născut și care îl iubește mai mult decât orice. De ce permit atunci fazei trei, acea cu frustrări și nervi să pună stăpânire pe mine? De ce eu, cea care mi-am promis că voi crește copilul în iubire și îl voi strânge la piept când va fi neliniștit, de ce strig și îmi vărs oboseala și furia pe copilul meu?

Uneori am impresia că acest dualism, al mamei iubitoare și grijulii și a celei furioase, există în toate mamele, doar că la un moment dat, faza elasticului întins și plesnit ocupă mai mult teren în eul nostru și noi nici măcar nu observăm cum se întâmplă asta.

De asta, m-am gândit că ar trebui să îmi amintesc mai des de prima fază, de cea în care îi sorbeam privirea copilului meu, cea în care am înțeles că el este cel mai de preț dar al lui Dumnezeu și atunci când va face năzbâtii (și ele abia încep) să mă gândesc cum ar fi reacționat eu-mama de atunci. Bănuiesc că aș fi zâmbit și aș fi încercat să memorizez acele momente.

Vreau să limitez și să alung maximal posibil faza trei din viața mea de mamă și voi reciti acest text când voi uita.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.