3 Copeici din #carantină

Sfatul principal când te apuci de scris este să te deconectezi de la toate susrsele care te-ar putea sustreage, să te izolezi undeva unde e comod și  nu prea, ca să nu vrei să dormi mai mult decât să vrei să scrii.

Ok, acum încercați să faceți asta când ai acasă un copil de aproape 3 ani și un soț ce lucrează în camera alăturată și care periodic vrea o cafea.

Biroul meu este masa de la bucătărie, am cărți împrăștiate prin toată casa, dulapurile au sertarile de sus pline cu nimicurile mele pe care sper să nu le ajungă Vlăduț, când am nevoie de ceva încerc să îmi amintesc unde am ascuns acel lucru ( și nu e ușor să îți amintești ceva în al treile trimestru de sarcină 🙂 ).

Ca să am momentul meu de singurătate (deși acum am mereu pe cineva care mi se vârcolește sub inimă), mă trezesc mai devreme cu o oră sau două (dacă nu mă las înghițită de plapuma caldă și de lenea mea cea de toate zilele) decât toți ai casei, vin la mine în birou după ce îmi pun un  gram de cremă pe față și încerc să scriu.

Am deschis această pagină goală de vreo 20 de ori până acum și tot de atătea ori un pitic din mintea mea  juca pe coarda mea sensibilă: „ei și ce ai de spus acum? Vezi că s-au spus și s-au scris toate ideile tale cât ai stat tu liniștită în pat?”. Încerc să alung acest bâzâit monoton și nesfârșit cu o gură de cafea cu lapte și îmi plimb degetele pe tastatură. Pentru mine începuturile sunt magice. Îmi place să cred că orice va crește de sub degetele mele va ajunge la o inimă undeva într-un colț al internetului și iată așa pas cu pas voi schimba lumea.

După primele rânduri îmi dau seama că poate m-am pripit cu așteptările mele, că e greu să rămâi focusat, că poate piticul are dreptate și că tot ce s-ar fi putut de scris, deja a fost făcut cu mai mult suflet poate și mult mai inspirat, de minți mai strălucite decât umila mea persoană. Și apoi aud pașii lui Vlăduț, care vine entuziasmat direct din somn la mine în brațe și întreabă „te faci?” , iar asta este suficient ca tot ce făcusem să devină irelevant și să mă apuc de jobul meu de mamă full time acum.

Astăzi sper să reușesc să spun mai multe până aud pașii micuți pe covoraș.

Voiam să vă vorbesc despre cum să nu înnebunești în carantină. 😀

Nu e greu, imaginați-vă că sunteți într-un concediu de îngrijire a copilului, că încă nu aveți cărucior cu care să ieșiți afară, că locurile pe care le puteți vedea de la balcon sunt  cele mai frumoase și că cel mai bun lucru la moment este că bebelușul (cel imaginar pe care l-ați născut recent și ați făcut o treabă bună cu asta, și care este de fapt sănătatea celor dragi din casă) este bine, este așa cum vi-l doreați.

Acum trec la 3 sfaturi pe care poate să le aplice fiecare dintre noi fără prea multe greutăți:

  1.  Scrie. Tot ce îți trece prin cap, toate năzbâtiile făcute de copil, de câine, de cei de acasă, documentează tot. Nu trebuie să fii Dostoievski ca să poți așterne pe hârtie propriile gânduri, frici , trăiri, frustrări, amintiri, orice te neliniștește sau te bucură. Scrie. Dacă ai un pix și un caiet ești salvat. Despre beneficiile scrisului de mână vorbesc și psihologii, neurologii (vedeți aici un articol în acest sens), iar eu pot doar să spun că pe mine scrisul mă ajută să mă descarc emoțional, să îmi las bagajul de frustrări și complexe pe hârtie și să mă întorc la viața mea cu o altă față, să fiu mai calmă și mai bună cu mine și cu cei din jur.

Despre obiceiurile mele de scris și despre cum am ajuns să le am am mai făcut un articol- Micile noastre lucruri mari . E scris mai demult dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult pentru mine de atunci, doar că am mai multe jurnale , cred 😀

  1. Citește. Știu că nu toți sunt obișnuiți cu cititul în fiecare zi (aici nu pun la socoteală răsfoitul Facebook-ului sau Instagram-ului, asta trece în categoria acumularea de balast informațional, deci nu se pune), mulți preferă să privească filme decât să piardă timp cu cititul ista plicticos. Dar acum e momentul să facem un exercițiu de voință și să începem cu puțin, câteva rânduri în fiecare zi. Găsește o carte (nu o lua deodată cu nonfiction-ul sau cu psihologie decât dacă asta vrei cu adevărat), un roman, o poveste bună care îți va deschide gustul pentru lectură ca un aperetiv. Pofta vine mâncând mai ales pentru cititori. Oh, cât despre beneficii, le știe fiecare, sunt sigură ca toți am vazut/auzit sfaturile cu ia o carte și citește și vei vedea cum te simți. Acum imaginați-vă cât de mândri de voi înșivă veți fi când veți putea trece la activ o carte citită (sau a n carte pe anul ăsta dacă sunteți cititori versați). Veți putea încet, încet să cunoașteți mai multe cuvinte noi, să vă exprimați mai bine, să citiți mai bine, să vă imaginați mai multe și mai frumos decât cel mai bun regizor de filme din lume. Dați această posibilitate creierului vostru, el chiar merită să trăiască aceste povești și să crească singur.
  2. Uh, asta e cea mai importantă idee: lasă-ți copilul să se joace. Nu vă mai faceți atâta inimă rea pentru că nu ați găsit activități creative și educative în fiecare zi pentru copii voștri. Dacă asta vă face plăcere- și sunt astfel de mame bravo, care în fiecare zi au câte un plan de activități și fac cu copii lor lucruri mai bune decât la grădiniță sau  la școală și cel mai important este că o fac cu plăcere, o fac de la sine de parcă s-au născut cu asta- păi, iată, dacă aceste activități vă fac plăcere ambelor părți atunci go for it– Internetul e plin cu sfaturi în acest sens. Dar dacă sunteți o mamă obișnuită cu alte activități, atunci lăsați copilul să se joace liniștit, mai implicați-vă în acest joc, savurați hârjoneala cu el, mai citiți-i ceva dacă ăsta e ritualul vostru de adormit sau mai lăsați-l să se uite la TV o oră pe zi. E criză și pentru ei, deci e excepție, dar asta nu înseamnă că sunteți mame rele dacă mai slăbiți hățurile și vă relaxați alături de ei. Amintiți-vă de copilărie și de jocurile voastre preferate de atunci. Nu cred că părinții noștri veneau la noi cu noi și noi activități în fiecare zi. Mai degrabă ne implicau în munca lor și asta era un fel de joc pentru noi, ce ne modela pe nesimțite. Apoi  copiii vor reveni la școală/grădiniță, le va fi un pic mai greu să se readapteze, dar o vor face, vor fi iar activități de logică, de scris, de dezvoltare a motricității, de dezvoltare a creativității și de creștere a micilor genii. 😉

Criza asta nu va dura o veșnicie și lumea își va rescrie valorile, sper doar să nu plătim prea scump pentru ele. Dar vom aprecia mai mult toate posibilitățile de a ieși la aer afară, de a face shopping, de a savura o cafea într-un local, de a merge să hoinărim prin parcuri și pe străzi. Vom aprecia mai mult pe cei dragi și timpul cu ei, ne vom vizita părinții mai des poate, vom vedea cu alți ochi pe partenerii noștri de viață,cu care acum petrecem 24 ore în zi, descoperindu-i și pe ei și pe noi ca fiind altfel, sau poate la fel… ne vom iubi mai mult libertatea pentru că știm cum e să #staiacasă.

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

Despre visurile noastre de azi și de mâine

 Eu vreau de fapt, să trezesc în noi, actualii sau viitorii părinți un simț al libertății pe care să îl transmitem copiilor noștri

Noi suntem, cumva, generația părinților noștri sau, mai bine spus, a viitorului lor transferat în noi.

După ce tinerețea lor a fugit înghițită de niște timpuri stranii cu  multe limitări și greutăți, cu lipsă de informare și îngrădire socială, a venit un timp al tuturor posibilităților și ei nu-l mai puteau folosi, pentru că au trebuit să devină părinții noștri.

Printr-un fel de pact nespus/ nescris cu lumea ( și transmis până azi uneori), toți cei deveniți părinți trebuie să renunțe la propriile visuri și să se concentreze pe copiii, or, ce poate fi mai important decât asigurarea tuturor condițiilor pentru ca ei să aibă ceea ce noi nu am avut, nu-i așa?

Așa se face că propriile lor dorințe au devenit visurile copiilor lor,  propriile lor frici au fost trecute copiilor drept moștenire.

Și câți dintre noi nu au urmat o facultate la sfatul părinților, fie pentru că asta e ceea ce unul dintre ei și-ar fi dorit, fie pentru că se gândeau ei aceasta ne va oferi un venit sigur, un ban, o rezolvare a problemelor pe care ei nu au avut-o?

Și iată acum o lume  din medici, avocați, ingineri, manageri, economiști, contabili, toți cu studii superioare, toți oameni serioși parcă, oameni ce se simt din ce în ce mai nelalocul lor în ea, și care realizează , la un moment dat, că nu asta e viața pe care vor să o trăiască.

Și se tem să înceapă de la zero, fie pentru că le e rușine de gura lumii, fie pentru că se cred prea bătrâni la 30 ani, fie pentru că încă nu pot să își dea seama ce vor cu adevărat să facă.

Mai sunt și din cei care au avut libertatea să aleagă, dar nu au știut ( cum ar fi putut, fără o pregătire adecvată) cine sunt la 18 ani și tot pot da vina pe părinți că le-au stricat viitorul.

Ce zic eu acum nu e o critică părinților, ei chiar au făcut tot ce ai putut reieșind din resursele pe care le-au avut.

Eu vreau de fapt, să trezesc în noi, actualii sau viitorii părinți un simț al libertății pe care să îl transmitem copiilor noștri.

Vreau sa înțelegem că putem deveni noi înșine cei ce ne dorim chiar și atunci când apar copiii (deși știu cât de greu uneori este și cât de limitat în posibilități te simți când ai vrea să treci un curs online care te interesează, dar trebuie să achiți grădinița/școala, ori taxele  obișnuite, gospodărești) și nu e nevoie să proiectam visurile noastre asupra lor.

Vreau ca ei, copiii noștri, să îndrăznească să viseze singuri, să înceapă să se cunoască pe sine, să facă încercări și să se lovească se propriile eșecuri ori cel puțin să nu le fie frică de ele.

De ce m-am gândit acum la aceste lucruri? Pentru că am dat peste un curs al lui  Mel Robins „Best Decade Ever”, unde se cerea să îți scrii cele mai îndrăznețe, nebunești visuri pentru următorii 10 ani. Și eu m-am pomenit gândindu-mă: să găsesc o școală bună pentru Vladimir , să pot să îmi dau copii la cursuri de dans și sport, să le dezvolt simțul artistic la vreo școală de arte, etc. și apoi după ce am umplut foaia cu dorințe pentru ei mi-am dat seama că astea sunt visuri pentru Ei! Dar ce-mi doresc eu pentru mine??? Cum voi fi eu în 10 ani?  Sună egoist știu, dar dacă nu mă concentrez asupra mea,  mă voi pomeni proiectând și creionand viitorul copiilor mei cât ei vor sta cu nasul în telefon, Doamne ferește 😅

Haideți să ne gândim ce vom fi, unde vom fi fiecare dintre noi în 10 ani. Cu ce ne vom ocupa când copiii vor fi suficient de mari ca să aibă propriile interese? Cu ce ne-ar place să ne ocupăm? Este suficient ceea ce facem astăzi, ca în 10 ani să nu privim cu regret în spate și să nu mai știm încotro să mergem ?

Ne vom simți , oare, la fel de bine cu noi înșine, cu activitățile noastre și cu ceea ce am devenit când nu vom mai avea grijile de astăzi ( să iei copilul de la grădiniță la timp, să îl duci la fotbal, să cauți o școală bună de dans etc.)?

Ce ne vom spune când ne vom privi în oglindă?

Cum vom putea să savurăm clipele și viața fiind un pic mai departe de copiii noștri?

Sunt întrebări pe care cred că trebuie să ni le punem cu toată sinceritatea și să reflectăm la ele.

Nu acuz pe cineva, nu vreau să spun că toți vor avea ceva de regretat, nu critic pe cei ce fac din creșterea copiiilor un scop /vis în sine. Îndemn, doar să reflectăm la diferențe, la propriile noastre ființe dincolo de ce suntem azi.

Vreau să îndrăznim să ne vedem mai departe și poate să adoptăm  de pe acum un hobby, care ulterior ne va fi colacul de salvare.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

 

Planuri noi pentru un An Nou

Pentru mine multe lucruri s-au aranjat la locul lor și am înțeles că eu am nevoie de încurajări și impulsuri din exterior, de la cei care mă înconjoară ca să duc ceva la un bun sfârșit. De aceea anul acesta tot mi-am făcut o listă cu scopuri, pe care sper să o respect.

Mi-am făcut deseori planuri, mai ales la început de an.

Toată lumea așa face, aproape că e în vogă să faci planuri, sa îți spui că de luni viața se va schimba.

Eu îmi notam liste întregi cu ceea ce îmi doresc să realizez (pe hârtie sau le repetam în gând ca pe o mantra) și deseori aceste promisiuni, pe care mi le făceam, nu se soldau cu vreun rezultat.

Scuze se găseau multe, explicații și mai multe- lipsa de timp/condiții favorabile, lipsa de bani, lipsa de energie, lipsa de talent, un job solicitant etc., adevărul este că realizarea unei sau altei dorințe depinde de doar doi factori, cred eu acum (la înălțimea înțelepciunii atinse după un an de absență și procrastinare în ale scrisului 😀 ).

Primul este cel de prioritizare.

Nu ai cum să faci ceva atât timp cât găsești alte lucruri care să te preocupe mai mult în acel moment. Nu poți să faci mâncare când, de fapt, pentru tine prioritar este să privești până la urmă ultimul episod din serialul preferat, ori să stai pe covor cu copilul tău, ori să citești o pagină dint-o carte captivantă.

Scuza cea mai răspândită este lipsa de timp de a face ceva, adevărul este că dacă ne-am dori cu tot dinadinsul acest lucru, timp pentru el vom găsi întotdeauna.

O organizare un pic mai eficientă a timpului, inclusiv cu planificarea evenimentelor și respectarea acestor planuri, va duce la o mai bună reușită și desigur vom putea face acele lucruri pe care taaaare ni le dorim în fiecare luni.

Eu sunt Omul Amânărilor. Mie îmi este foarte greu să îmi impun să fac un lucru de la „a la z ”, fără să găsesc o mulțime de alte chestii de făcut, care atunci îmi par mai importante, ori o mulțime de scuze care îmi aduc posibilitatea de a lăsa pe altădată acel ceva.

De exemplu, am auzit de foarte multe ori despre beneficiile apei cu lămâie – un pahar din această licoare de dimineață pe stomacul gol tonifiează organismul, îl ajută în lupta cu radicalii liberi, îți face pielea mai frumoasă și te energizează la nivel celular încât prinzi aripi la nivel intelectual și productiv. Și în fiecare dimineață mă pomeneam că îmi aminteam aceste fapte cu regret: ba pentru că nu aveam lămâie, ba pentru că ieșeam din casă fără să reușesc să iau micul dejun, ba pentru că în mintea mea paharul cu lămâie arată perfect în primele ore ale dimineții și nu după ce eu mă satur de mâncat tot din frigider. De aceea am tot așteptat o zi de luni și am amânat procedura vreun an aproape.

Într-una din zile, soțul meu află despre minunea apei cu lămâie dintr-o emisiune pe un canal ce-i place lui pe YOUTUBE și fix peste 10 minute coboară la magazin să cumpere un kg de lămâie și peste alte 5 minute un urcior întreg a fost preparat pentru a –l utiliza oricând poftim. De atunci bem ambii apă cu lămâie și ne simțim mai bine, zic eu.

Iată cum pot doi oameni să reacționeze diferit la același stimul.

Și aici intervine cel de al doilea factor, despre care cred că ne face sau nu să procrastinăm.

Este vorba de Tipul personalității conform clasificării „Celor patru tendințe” descrise de Gretchen Rubin în cartea „ The four tendencies”. Puteți găsi cartea în varianta engleză pe Elefant sau Amazon. Eu am ascultat varianta audio pe Scribd, unde am un account ce îmi permite citirea, descărcarea și ascultarea a o mulțime de cărți/documente.

Autoarea explică cum cu ajutorul unei întrebări relativ simple poți câștiga un munte de informații despre sine. Întrebarea este: „How do I respond to expectations?” adică „cum răspund eu la așteptări/promisiuni?”. Mai simplu spus trebuie să ne răspundem sincer la întrebarea: „cum îi determin pe oameni, inclusiv pe mine însămi, să facă ce vreau eu?” În dependență de modurile generale de a răspunde la această întrebare există 4 tipuri de personalități:

  1. Upholders-independenții, aceștia răspund la propriile promisiuni cât și la așteptările din exterior în mod egal, bazându-se pe propriile principii de viață și pe prioritățile pe care și le pun. Aceștia sunt „norocoșii” ce pot să se trezească la 5 dacă asta e ceea ce își doresc pentru a-și mări productivitatea, pot să scrie o carte fără să aibă un dead-line din exterior, ori pot să răspundă cu un NU sau DA ferm la cerințele celor din jur (sunt mai rari așa oameni, dar de obicei ei sunt foarte efectivi și își ating scopurile pe care și le pun).
  2. Questioners – cei care pun întrebări multe despre orice și care de obicei încep cu „da’ pentru ce mie asta?” dacă argumentele la această întrebare sunt satisfăcătoare, atunci acești oameni pot să răstoarne munții, (dacă asta le aduce un beneficiu bine argumentat). Cred că soțul meu e un astfel de om- dacă își răspunde singur prin argumente logice de ce un lucru e benefic sau nu, atunci își poate impune să lucreze asupra acestui fapt, vezi exemplul cu lămâia. 😉
  3. Obligers- ăștia sunt „ascultătorii” sau cei care vor răspunde mai repede și mai ușor la un impuls/îndemn/cerință ce vine din exterior (de la alții), decât la propriile cerințe sau promisiuni. Din categoria aceasta face parte și umila mea persoană 🤦‍♀️. Când eram studentă îmi era extrem de ușor să învăț, să respect regulile, să fiu un student exemplar, pentru că majoritatea cerințelor erau externe, venite de la profesori, de la sistemul de învățământ. Pentru mine, orice regulă din exterior este o lege sfântă și nu înțeleg cum se poate aceasta de încălcat. Dar atunci când îmi promit mie ceva, când fac un angajament față de mine însămi, nu simt vreo responsabilitate prea mare pentru a-l respecta. De aceea proiectele fără dead line-uri, individuale, unde trebuie să preiei inițiativa și să lucrezi fără a fi urmărit de cineva, mi se par extrem de greu de realizat.( Aproape 80 % dintre oameni fac parte din această categorie).
  4. Rebels- rebelii sunt cei care vor răspunde cu Nu la orice îndemn/cerință din exterior și cu Da la acel impuls care, cred ei, este propria lor inițiativă. Acestor oameni nu este prea potrivit să le spui ce și cum să facă, sau dacă o faci așteaptă-te să capeți un efect fix invers indicațiilor tale. Și putea, totuși, să sugerezi o idee și să aștepți ca în mintea lor să izvorască planul propriu de realizare a acesteia.

Acestea sunt descrieri scurte ale celor 4 tipuri de personalități, dar dacă doriți să aflați din care categorie faceți parte, mergeți pe pagina chestionarului de aici și răspundeți la câteva întrebări.

Pentru mine multe lucruri s-au aranjat la locul lor și am înțeles că eu am nevoie de încurajări și impulsuri din exterior, de la cei care mă înconjoară ca să duc ceva la un bun sfârșit. De aceea anul acesta tot mi-am făcut o listă cu scopuri, dar am de gând să o arăt la o lume întreagă (cel puțin soțului meu ) poate astfel voi deveni mai responsabilă și voi îndeplini marea majoritate a acestor scopuri.

Este alegerea voastră de a face sau nu planuri de anul nou și dacă faceți parte din categoria „ascultătorilor” încercați să faceți promisiuni mici celor din jur, care, în final, vă vor ajuta să îndepliniți propriile promisiuni.

Să avem un an nou productiv !

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Un truc simplu pentru un start în tot ce îți dorești

Eu citesc foarte greu cărți motivaționale și de self help. Îmi place să ascult podcasturi, să privesc diverse canale pe Youtube, dar mai greu mă urnesc în a citi ceva plin de lecții de viață.

Cu toate astea, iată că pe raftul meu se strâng din ce în ce mai multe cărți de self help, psihologie, lifestyle ș.a. Paradoxal, nu-i așa? Le cumpăr pentru că aud despre ele în discuțiile super interesante peste care dau în timpul căutării mele continue de inspirație. Și îmi zic ,de fiecare dată, că o să-mi placă la nebunie să le citesc chiar din momentul cum ajung acasă. Adevărul este că euforia mea se dezumflă și răsfoind aceste cărți dau peste idei bune la care încep să gândesc și să le răsucesc pe toate părțile, dar foarte rar se întâmplă să citesc una din scoarță în scoarță.

Una din ultimile mele achiziții este cartea lui Mel Robbins „Regula de 5 secunde”. Urmăresc canalul de Youtube al autoarei și discursurile ei sunt chiar pline de zel și motivație, în plus îmi place să o ascult într-o engleză americană autentică, îmi delectez urechiușele. Însă cartea e plină cu ceea ce spune ea în numeroasele ei interviuri, discursuri, discuții cu cititorii săi. Sunt o mulțime de exemple ale urmăritorilor lui Mel care au fost ajutați și inspirați de această Regulă de 5 secunde. Pe mine acest fapt un pic mă agasează pentru că nu îmi plac lucrurile repetitive, care bat apa în piuă pe același subiect, ce ar încăpea în treizeci de pagini maxim.

Este totuși o carte utilă, pe care o recomand celor care vor să facă ceva și mereu ezită, fiindcă mereu apare altceva de făcut, fiindcă mereu apar gândurile care ne fac să ne schimbăm decizia, mereu apare neîncrederea sau amânarea găsindu-ne diverse scuze.

Regula este una foarte simplă: în momentul când vrei să faci un lucru (să mergi la sală, să bei apă, să nu mai strigi la copiii tăi), apar și gândurile care te fac să anulezi acest fapt (sunt prea obosită, am să încerc mâine, nimeni nu o să mă asculte etc.) și timpul între aceste două apariții în creierul tău este de circa 5 secunde. Dacă lași să se scurgă aceste secunde vei ajunge să fii asaltat de gânduri ce te vor determina să renunți în final la inițiativa ta. Dar dacă odată ce vrei să iei o decizie numeri 5.4.3.2.1 atunci se activează zona cortexului prefrontal și atunci alungi scuzele de amânare și te apuci de treabă real, pe bune.

Eu folosesc această regulă când am de făcut un telefon important. De fiecare dată când trebuie să vorbesc cu cineva, tind să mă gândesc ce va spune persoana respectivă, cum va reacționa la ceea ce am a-i comunica, care va fi feedback-ul și în final amân sunetul/întâlnirea. Dar mă străduiesc să acționez în primele secunde de la apariția hotărârii inițiale: formez numărul, sau încep să mă pregătesc să ies din casă.

Mai funcționează în cazul meu când îmi pierd răbdarea cu Vladimir. Deși e un copil super cuminte, mereu vesel, foarte înțelegător și răbdător, se mai întâmplă să facă mofturi ca un veritabil leuț. Atunci număr în gând 5.4.3.2.1 și mă calmez, încercând să privesc situația din alt unghi, să îl văd pe Vlăduț ca pe un copil insistent și curios nu ca pe dușmanul meu ce vrea să mă aducă la exasperare. It really helps.

Am mai scris despre cum să fii o mamă Zen aici și câteva sfaturi găsiți în acest articol, vă invit să vedeți 🤗

Dacă vrea cineva să îi împrumut această carte, o fac cu mare drag, chiar sper să fie de folos celor ce se hotărăsc greu să ia o decizie.

Între timp, mă întorc la grămada mea de cărți ce mă așteaptă și sper să revin curând cu noi impresii și/sau sfaturi.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Un text perfect (veți ști de ce, când veți ajunge la capăt ;) )

Am avut câteva zile când simțeam că nu vreau să fac nimic. Începeam ceva să scriu, apoi nu îmi părea suficient de bun, de real, de adevărat, mă înfuriam și lăsam totul baltă.

Voiam să fac un articol wow, să scriu repede și fluent ca un râu umflat de primăvară. Voiam să fiu eu povestitoarea care va ști să cucerească inimile de la primul cuvânt și din mine nu ieșeau decât banalități pe care mă supăram.

Învinuiam pe toți, pe mine inclusiv, dar cel mai mult mă temeam că orice voi fi scris nu se va putea compara vreodată cu cele mai frumoase și inspiratoare texte pe care le-am citit în ultimul timp.

Muza nu îmi mai era prietenă, nu mai puteam scrie nici o poezie, nu mă puteam refugia nici măcar în vreo carte bună, pentru că nu îmi mai păreau bune și priveam grămada care mă așteaptă cu scepticism maxim- nu voi reuși niciodată să le citesc și nu voi învăța nimic din ele, pentru că NIMIC nu mă mai poate ajuta.

Pe scurt eram pe fundul unei prăpăstii. Un hău adânc și gol în care risc, de fapt, să mă prăbușesc de multe ori când vin să stau în fața voastră, dezbrăcându-mă de cuvinte ca o mireasă în fața mirelui: așteptări multe, emoții, dorințe, frici, neîncredere și frumusețe se zbat să iasă pe rând la suprafață din mine. Și atunci pot să mă prăbușesc.

Am realizat, apoi, că eu caut perfecțiune. Mi-am dat seama că, în momentul când eram destul de aproape de a face ceva, gândul că ceea ce fac nu e suficient de bun îmi bloca toate celelalte gânduri. Și PAC puneam capac la toate, lăsam mâinile în jos și mă duceam să mănânc o ciocolată.

Not helping.

Nu mă ajuta nici o iotă, glucoza se evapora mai repede decât reușeam eu să încheg un gând bun și am zis să mă opresc înainte să mă aduc la condiția de gogoașă rotunjită în nefericirea ei.

Ce m-a făcut să mă apuc de tastatura asta azi, a fost primul gând ce mi-a venit dimineața când am deschis ochii- am poftă să scriu. Am realizat că abia așteptam să mă așez la masa mea de lucru (în bucătărie, de altfel, îmi țin biroul 😀 ) și să scriu tot ce îmi vine în cap.

Nu cred că a fost un mare miracol, eu doar am realizat că undeva în adâncurile creierașului meu se săpa greu și insistent ideea că oricât aș încerca eu, tot nu voi scrie vreodată vreo capodoperă. Și răzvrătita din mine a răspuns cu „și ce???” nu pretind laurii vreunui mare scriitor.

Dar eu scriu pentru că îmi place. Și dacă textul meu de azi va convinge pe cineva că a începe ceva,un lucru, este mai bine decât a arunca la coș încercări eșuate înainte de termen, doar pentru că vrem să fie totul perfect, atunci Mission accoplished for today.

Eu întotdeauna m-am temut de ce va crede lumea (un obicei din copilărie pe care cu greu îl scot din mine azi) și da, părerea oamenilor contează, doar trăim printre oameni, dar dacă ne vom lăsa copleșiți de dorința de perfecțiune, de dorința de a acoperi așteptările tuturor, atunci nu vom putea realiza nimic cu adevărat.

Așa că azi textul meu e un îndemn la acțiune, la a face ceea ce ți-ai dorit, ceea la ce ai visat, cu pași mici, cuvânt cu cuvânt, lecție cu lecție, ca să trăiești starea de împlinire cu fiecare pas ce îl faci, nu doar așteptând să te lovească ceva măreț.

De multe ori ne gândim la oamenii care au obținut succes și ne spunem: „ a avut noroc, a fost o întâmplare fericită să întâlnească o persoană sau alta, să găsească o oportunitate să dea peste acea șansă etc.” Adevărul este că șansele nu vin ca o avalanșă, ele se găsesc la fiecare pas, doar că acești pași trebuie făcuți.

Unui om de succes, deși pare că i-a surâs norocul peste noapte, nu-i cade nimic din cer. El de fapt a muncit în fiecare zi ca să fie pregătit să dea mâna cu șansa respectivă, el a învățat, a vorbit, a studiat oamenii din jur, și-a învins fricile puțin câte puțin, ca să fie pregătit să se arunce într-un vârtej de întâmplări, care pentru altcineva nu ar avea vreo importanță prea mare și nu ar duce nicăieri, dar care pentru el sunt decisive, pentru că a învățat să le vadă, să le simtă importanța.

Cuvinte mari, veți spune- hmm…e posibil. Dar încercați și voi să faceți câte un lucru mic în fiecare zi pentru dezvoltarea voastră personală/profesională și veți vedea că surprinzător veți da și peste șansa miraculoasă într-una din zile.

PS. am scris ceva despre neîncredere și cum facem lucrurile care ne plac în acest articol. Enjoy 😉

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Despre Egoismul Bun și Rău

Despre egoism am mai vorbit și în articolul „ O mamă egoistă” , pe care vă invit să îl citiți dacă nu ați făcut-o încă și spuneți ce credeți voi despre astfel de mame, în secțiunea pentru comentarii de mai jos.

Dar astăzi aș vrea să descurcăm împreună ițele altor aspecte ale egoismului.

Parcă m-a atins nu știu cum spiritul Postului Mare, de m-am apucat în ultimul timp să vorbesc despre păcatele noastre de toate zilele (vezi și articolul despre invidie aici) 😀 . Dar atât timp cât acest fapt (pălăvrăgeala mea adică) ne poate face mai buni, am să continui să îmi spun umila mea părere aici. Iar  voi sunteți cei care vor alege ce merită și ce nu merită atenție sau ce puteți și ce nu puteți folosi din ideile pe care le scriu pe acest blog.

Tuturor ni se spune încă de mici că nu e bine să fii egoist: „împarte jucăriile cu alți copii, împarte dulciurile cu ceilalți, dă-i și mamei, dă-i și lui tati, lasă-i și pe alții să se joace etc.”

Și toți ne simțim vinovați, ca copii sau ca adulți deja, când tânjim după ceva al nostru, dar nu putem să îl avem pentru că părem egoiști: fie că este vorba despre un obiect fizic, sau despre spațiul propriu în casă, sau despre timp cu sine. Când apar așa dorințe, imediat tindem să ne spunem, mustrându-ne: „trebuie să mă gândesc și la ceilalți, cum pot fi atât de egoistă să îmi doresc rujul ăsta, când copilul meu vrea cu disperare o jucărie nouă?”

Suntem toți împotmoliți într-un fel de modestie bolnăvicioasă, ca să nu părem egoiști: vrei ceva cu adevărat, dar tinzi să spui „ei, lasă că, altădată, că nu trebuie , că nu prea vreau de fapt…” găsim tot felul de scuze, ca să păstrăm aparența unei bune educații și a lipsei noastre de egoism, ca apoi să umblăm posomorâți, fără dispoziție și urând pe toată lumea, doar pentru că nu am putut avea acel ceva. Pentru că la nivel de subconștient noi chiar nu înțelegem de ce este nevoie să renunț la acest lucru, pentru că în fond suntem ființe egoiste- așa ne naștem ca să putem supraviețui.

Și atunci când încercăm să smulgem cu forța acest instinct din noi, apar frustrări, furii, crize, certuri etc.

De aceea atunci când ascultam zilele trecute un podcast cu Sarah Knight (las aici link-ul, e o discuție foarte bună, cred eu „iluminatoare”, cumva 😀 ), BAH, mă lovește ideea în moalele capului: „Sigur, zic, e atât de simplu, de ce nu m-am gândit la asta până acum- să împart egoismul în bun și rău (ca orice altceva pe lumea asta)”.

Și iată cum funcționează această tehnică:dacă simți că, privându-te de un lucru, acest fapt te face frustrat, nervos, răzbunător pe cei din jur (care, de fapt, nu poartă nici o vină), atunci e timpul să iei o decizie egoistă și să o argumentezi. Ar suna cam așa „ dacă eu vreau să funcționez bine și să fiu cea mai bună versiune a mea (pentru mine și pentru cei din jur) am nevoie de  asta”.

Ca exemplu ar putea fi vorba despre o oră de liniște, sau somn, ca să te simți apoi liniștit și să îți poți relua activitatea. Asta presupune să îi anunți pe cei din jur că iei o pauză, mergi în altă cameră și te odihnești. Acesta este „egoismul bun”.

Un exemplu de egoism rău este să te tolănești pe canapea (nevoia rămânând aceeași ca esență) și să te aștepți ca toți ceilalți să meargă în vârful degetelor pe lângă tine ca să nu te deranjeze. Ceea ce este incorect față de oamenii din jurul tău : ei nu au ales asta, ei nici măcar nu au fost anunțați că trebuie să își schimbe tonul vocii.

Asta nu înseamnă că putem duce egoismul până la extreme (eu nu prea pot suporta extremele) și să cerem un Rolls Royce, pentru că altfel nu putem funcționa normal 😀 (adică am putea cere, dar nu știu cine se va apuca să îndeplinească aceste dorințe).

Este vorba despre un echilibru al lucrurilor mărunte, dar atât de importante, care ne-ar putea aduce multă armonie în raport cu cei dragi nouă, cu colegii de la muncă, cu șeful, cu părinții etc.

Să ceri și să vorbești despre sentimentele și emoțiile tale nu e o formă de egoism, dacă astfel se va putea ajunge la o mai bună conviețuire, la rezultate mai bune în activitate, la un „EU” mai bun și echilibrat – la cea mai bună versiune a ta.

Spuneți și voi ce credeți despre exprimarea directă a dorințelor și nevoilor voastre, voi cum o faceți în viața de zi cu zi?

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

 

Lecție de empatie în farmacie

Această lecție poate fi învățată, de fapt, în orice alt loc public. Mie îmi este mai aproape farmacia, dar voi puteți să o înlocuiți cu ceea ce vă este mai actual 😉

 

Mie îmi este greu să scriu acest text, pentru că o parte din mine este solidară cu farmaciștii iar altă parte cu pacienții acestora.

Și știu că probabil aceste două părți nu se vor împăca pe deplin pentru că suntem toți personalități extrem de diferite și nu vei putea să îl înțelegi pe cel din fața ta, decât dacă umbli în papucii lui.

Eu sunt mamă de mai puțin de doi ani, devenind astfel un client mai frecvent al farmaciei, decât eram până acum. Iar farmacist sunt de când am pășit pragul facultății în 2008. Și astfel, tind mereu să găsesc scuze și să-mi apăr colegii de breaslă- doar suntem toți în aceeași barcă. Și în același timp eu găsesc scuze și mamelor obosite/ panicate/ speriate, ce vin în farmacii după ajutor.

Și iată, în mine se dau bătălii ca să iau partea cuiva, de fiecare dată când mă ciocnesc cu vreun caz de nesimțire în farmacie (care poate fi atât din partea farmacistului cât și din partea pacientului).

Dar mai bine să le iau pe rând:

Eu știu cum e să fii farmacist, eu știu cât de obositor poate fi să stai în picioare mai mult de 8 ore pe zi (cât prevede legislația), să alergi ba la depozit, ba la raftul de sus, ba la cel de jos, și să faci totul repede pentru că clientul/pacientul se grăbește, el are alte griji , el nu vrea decât să fie deservit cât mai repede, nimănui nu-i place să stea în rând.

Eu știu cât de greu este să discuți cu diverși pacienți care vin, ca să obțină un sfat gratuit: „ia vedeți că am o rană la un picior, oare ce să-i pun, sau vreți să o vedeți?”, sau „copilul meu are ochii roșii, dați niște picături ceva”, sau „eu vreau antibiotice că am răcit”, sau „mama mea a cumpărat ceva de la dumneavoastră în cutie roșu cu verde puteți să îmi arătați de care aveți?”etc.

Acestea sunt doar unele din puținele cazuri care pot să dea bătăi de cap unui farmacist, dar dacă vreți să auziți mai multe, mergeți într-o zi la farmacie și stați pitiți într-un colț vreo 3 ore: o să rămâneți uimiți de perlele pe care suntem noi în stare, ca pacienți, să le scoatem.

Sunt pacienți grăbiți, sunt pacienți dimpotrivă dornici să stea la vorbă, sunt pacienți care știu tot, își cunosc boala, își cunosc tratamentul, și sunt pacienți care nici nu au visat că se pot îmbolnăvi vreodată, iar farmacistul trebuie să îi împace pe toți. În plus este și muncă ascunsă de ochii noștri: primirea și aranjarea medicamentelor, verificarea stocurilor, îndeplinirea rețetelor simple și/sau compensate, care consumă foarte mult timp și atenție pentru că dacă greșești ceva nu achită compania de asigurări sau pacientul, ci farmacistul. Nemaivorbind de atenția care o solicită unele prescripții când nu e clar ce a vrut medicul să scrie, plus multe alte lucruri mărunte ascunse în spatele halatului alb și a locului curat de muncă.

Sper că o vă amintiți aceste lucruri data viitoare când o să mergeți în farmacie și o să aveți mai multă răbdare și/sau bunăvoință.

Și acum trebuie să spun că le înțeleg și pe mamele cu pici care vin în farmacie: sunt deseori obosite, nedormite, își fac mii de griji mai ales dacă copilul are unele probleme de sănătate, pot să întrebe de mai multe ori același lucru, doar pentru că  au uitat că au mai pus această întrebare. Mamele de azi sunt informate, citesc și googlesc tot ce le cade în mâini și le dau dreptate pentru că orice este important pentru copilul tău. Și ele vor să afle mai multe despre ceea ce vor înghiți la un moment dat odraslele lor, e normal să ceară informația asta.

Îi înțeleg pe tăticii destul de speriați și ei de noua condiție pe care trebuie s-o îmbrățișeze și care au o listă strictă de acasă, dar odată ajunși acolo dau față în față cu alternativele: mai ieftin/scump, mai calitativ/sigur, mai bun, mai inofensiv, mai mai mai etc. Li se încurcă tot în cap și apoi se întorc în farmacie cu mustrări de la soții: „eu am spus în cutie verde să cumperi nu în albastră”…

Îi înțeleg pe bătrânii care vin în farmacie nu din plăcere dar pentru că medicamentele le sunt vitale, sfaturile pe care le primesc acolo se uită repede și ei vin iar și iar.

Pledoaria apărării fiind spusă voi trece la acuzații sau, mai degrabă, la recomandări.

Ar fi ideal ca pacienții să înțeleagă gradul de oboseală al farmacistului din fața sa, să nu îl grăbească/zorească, să nu îi arunce o atitudine arogantă de: ia adă-mi, ia pune-mi, ia dă-mi, bătând darabana cu degetele pe tejghea; să înțeleagă că atunci când farmacistul cere o rețetă ca să elibereze medicamentul, nu o face dintr-un moft personal, ci pentru că așa sunt regulile (normele legislative) conform cărora activează și cărora trebuie să se conformeze toți!

M-aș bucura dacă mămicile ar fi un pic mai răbdătoare, oferindu-le astfel o lecție de empatie copiilor, atunci când vor da dovadă de înțelegere și respect față de cel ce îți prestează un serviciu (farmacist în cazul nostru).

Ar fi un progres nemaipomenit dacă mamele (de fapt pacienții, în general) ar înceta automedicația, mai ales când este vorba despre sănătatea copiilor lor și s-ar adresa medicului la momentul potrivit.

Și în același timp, de partea cealaltă a mesei de lucru, farmacistul trebuie să țină seama de faptul că el vorbește cu oameni în jurul său, să nu uite că acești oameni au problemele lor și dacă au venit în farmacie au venit după ajutor și nu sunt niște oaspeți nedoriți acasă la el.

Ar fi frumos dacă ar lăsa coroana de farmacist ca să ajute o mamă să intre cu căruciorul, să-i țină ușa, să asculte întrebarea până la capăt, să verifice ori de câte ori este nevoie, să nu privească de sus de undeva, ci să se apropie de pacient, arătându-i că îl vede/aude, că este acolo pentru dânsul.

Ar fi perfect dacă farmaciștii și-ar aminti că au bunei, părinți rude care pot fi în locul pacienților și ar fi frumos să se comporte cu aceștia din urmă ca și cu cei apropiați lor.

Și până la urmă în toate cazurile este vorba despre elementarul bun-simț, despre educația de acasă și respectul pe care îl arăți oamenilor din jurul tău, indiferent de profesie sau condiție socială.

Iată aceste lucruri elementare mi-ar plăcea să îl învăț pe fiul meu. Și sper că o fac prin exemplul propriu.

Aceste lucruri sunt ușor de înțeles, de fapt, dacă am încălța (imaginar desigur) pentru un moment papucii omului de alături. Adică să ne punem în locul lui, să vedem lucrurile așa cum bănuim că o face el, să încercăm să îi înțelegem motivele dispoziției, comportamentului, atitudinei. Și poate la momentul potrivit să sugerăm că am putea fi mai buni- fiecare dintre noi, indiferent unde ne aflăm și cu cine interacționăm, putem găsi mereu loc de „salut și mulțumesc”.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

 

 

 

 

Cum putem să folosim invidia?

Pe cine invidiezi?

Da, ai văzut bine, este o întrebare incomodă, neplăcută pentru unii dintre noi, dar la care merită să răspundem.

Ziceam că nu ne place să recunoaștem că suntem invidioși. Suntem învățați de mici că invidia este un păcat greu, că nu e bine să îți dorești ceea ce are aproapele tău, că e urât să privești cu jind în grădina vecinului și e mai bine să-ți vezi grădina ta.

Și chiar așa este într-un anumit sens, pentru că invidia poate fi distructivă: te concentrezi pe ceea ce are celălalt și îți faci inimă rea din cauza lipsurilor tale, încât nu mai reușești să te bucuri de ce ai tu.

Mai ales că e greu de evitat tendința asta de a ne compara permanent cu ceilalți: eu versus lumea întreagă.

Și aici vin să întreb iar: pe cine invidiezi? În intimitatea gândurilor tale, fără să trebuiască să spui cuiva, întreabă-te cu toată seriozitatea pentru ce invidiezi acea persoană?

E neplăcut să-ți recunoști în primă fază acest păcat, dar odată ce ai acceptat faptul că poți fi invidios, încearcă să scoți în evidență ce calități (poți chiar să le scrii într-o listă) invidiezi, de fapt. Ce face persoana respectivă și ți-ai dori să faci și tu, căci îți spui cu siguranță „și eu aș putea face asta, sau chiar mai bine”. Fie e vorba despre cântat, desenat, scris, vorbit, lucruri observate la semenii noștri pe rețelele de socializare sau fie e vorba despre unii colegi de muncă, încearcă să vezi ce  fac ei mai bine, ce invidiezi la ei sau ce ți-ar plăcea să faci și tu la fel.

Aceste calități te vor ajuta, odată depistate, scrise frumos în fața ta, să vezi ce îți dorești tu de fapt să faci.  Astfel vei identifica adevăratele tale pasiuni și dorințe, ceea ce cu adevărat ai putea să faci, dar ceva te reține deocamdată.

Și iată la această etapă încearcă să faci încă un efort de voință și să vezi ce îți lipsește, sau mai bine zis de ce instrumente ai nevoie ca să devii la fel de bun ca prietenul tău de pe Facebook sau ca colegul tău de muncă. Ce te-ar putea ajuta? Niște cursuri de oratorică, niște cursuri de copywriting, sau mai multă încredere în sine și dorință de a face primul pas, sau mai mult exercițiu, sau mai multe lecturi sau orice ar putea să te aducă mai aproape de acel ”ideal”, pe care acum îl invidiezi, doar.

Eu priveam cu invidie (cu un fel de admirație și totodată cu o ură voalată) pe cei care citeau mult, mult mai mult ca mine și mai calitativ poate, pe când eu mă pierdeam în lecturile obișnuite de la facultate sau niște cărți ușoare (de umplutură le spuneam eu) pentru relaxare. Invidiam pe cei care fac un lucru constant, fără să umble de la o idee la alta, în realitate nerealizând nimic și pierzând timpul, îi admiram/invidiam pe cei consecvenți care știau ce își doresc și munceau la asta. Eu îi invidiezi pe toți cei care scriu, cei care crează, desenează, dansează, sau orice alt act de creație dus până la capăt- simt că aș putea și eu! De ce nu?

Și iată m-am oprit un pic din activitatea consumatoare de a invidia, mi-am recunoscut sentimentul față de mine însămi (pe ceilalți nici nu-i interesează prea mult, de asta nu vă bateți capul cu ce cred ei) și mi-am făcut lista cu ce anume invidiez eu: consecvența, actul de a scrie, vorbitul unui public larg, lecturi bogate și calitative. Și încerc să văd ce pot face ca să obțin aceste lucruri, cum pot să le aduc mai aproape de mine.

Am făcut doar câțiva pași, micuți dar orientați spre ceea ce îmi doresc:

  1. Când recunosc că sunt invidioasă, nu alung sentimentul rușinos undeva în adâncurile sufletului meu dar încerc să văd obiectul invidiei din spatele persoanei.
  2. Ca să citesc mai mult folosesc orice clipă liberă:când doarme copilul, când merg în transport, când stau în baie etc. Și limitez timpul petrecut pe rețelele de socializare la o oră pe zi (mi-am pus reminder că nu am deplină încredere în mine 😀 );
  3. Mi-am promis că voi scoate două texte pe săptămână pe blog, plus voi căuta să mă informez și să găsesc teme interesante pentru publicul meu (sper să mă țină);
  4. Îmi amintesc mereu, ori de câte ori vreau să renunț, sunt obosită, sau doar lenoasă, îmi amintesc că scopul meu este să scriu! Să fac asta des, să fac asta bine, să mă impun să caut răspunsurile în mine și să le aștern pe hârtie. Apoi îmi amintesc plăcerea pe care o simt stând în fața calculatorului, și scormonindu-mi mintea ca să găsesc cuvântul potrivit.

Iată cam ăștia sunt pașii pe care îi fac ca să obțin ceea ce îmi place și ce îmi doresc de fapt, atunci când simt că invidiez pe cineva.

Ce fac eu se rezumă la următoarele:

  1.  înlătur persoana, adică nu o ignor, ci doar mă axez pe ceea ce face ea, învăț de la ea și o urmăresc pentru a scoate cea mai bună informație de acolo, care, într-un final, m-ar putea ajuta cumva în ceea ce mi-am propus;
  2. mă concentrez asupra lucrului/faptului pe care mi-l doresc, fără să irosesc ură sau energie ”învinuind” subiectul invidiei mele de toate păcatele lumii, nu ajută la nimic 😉

Go for it! Dragii mei, să învățăm ceva și din invidie, căci se poate.

Voi cum vă luptați cu acest sentiment rușinos, scrieți în comentarii mi-ar plăcea să aflu ce credeți voi 🙂

Reflecții despre cum să faci ce îți place, atunci când fricile și neîncrederea te urmăresc

Învață, citește, informează-te, află totul despre domeniul care te interesează și apoi fă lucrurile în felul tău.

Eu mereu am fost un pic în urma tuturor. În urma trenului 😀

Cum așa? Veți întreba, poate… ei bine, explic în ce sens spun asta: când toată lumea era în verva explorării internetului, eu nici nu știam să pornesc un calculator, că nu-l aveam și n-aveam nici timp să pierd, îmi ziceam atunci, prin internet cafe-uri. Când toată lumea avea un smartphone cu care făcea poze și le posta pe niște rețele sociale, de care eu nici nu auzisem, eu aveam o Nokia cu butonașe, ce mă servea cu fidelitate. Când toată lumea avea cont de Instagram, Facebook, Twitter etc., eu nici nu știam de astfel de instrumente ale internetului. Și când lumea folosea aceste instrumente ca să se facă văzuți/auziți, sau când exploatau cu succes minunățiile bloggingului/vloggingului, eu toceam la facultate, sau citeam vreo carte, cel mai probabil.

Acum când lumea este suprasaturată de toate aceste minunății, mă trezesc eu, după obicei, mai târziu ca toți, ca să acord și eu atenție plăcerii mele de a scrie, pe care, de altfel, am avut-o de când mă știu.

Și s-ar părea că e prea târziu: doar tot despre ce s-ar fi putut scrie, s-a scris deja cu mult înaintea mea, subiectele au fost epuizate, nișele au fost ocupate și nu am cum să fiu prima, să descopăr acum ceva cu totul nou și inedit, sau mai degrabă zis, șansele mele sunt destul de mici în acest sens (deși tot mai păstrez o speranță).

Astfel, m-am pomenit citind diverse bloguri, ascultând podcasturi și urmărind canale de youtube de la „specialiști” în domeniul creării de conținut media, tot comparându-mi aptitudinile mele cu cele ale oamenilor cu experiență de ani deja în acest domeniu. Sigur mă simțeam ca o amatoare amărâtă, până am auzit niște cuvinte într-un episod din podcastul Detail Therapy, ce mi-au mers la suflet, cuvinte pe care am să încerc să le reproduc aici aproximativ.

Nu contează câtă lume a făcut lucrul de care vrei să te apuci înaintea ta, nu contează că nu ai descoperit tu primul ideea și nișa în care vrei să te arunci acum, important e că atunci când te-ai hotărât și ai început să faci un lucru , păi să-l faci cel mai bine, să dai tot ce poți maximal, să investești suflet în ceea ce faci. Nu încerca să fii ca altcineva, fii tu, scrie așa cum simți și cum poți, dar fă-o sincer și pune sufletul tău acolo, pentru că suflet ca al tău nu are nimeni, prin asta vei fi unic, cu siguranță.

Învață, citește, informează-te, află totul despre domeniul care te interesează și apoi fă lucrurile în felul tău. Și să le faci corect, să fii onest și împăcat cu tine că ai dat tot ce ai putut, că ai făcut lucrurile maximal corect, din respect pentru tine și pentru cel care te urmărește/citește/vizionează.

De asta pentru mine este important ca textul să aducă informație bună, utilă sau ușor ironică, care să aducă dispoziție bună și să dea de gândit, să fie ceva prin care trec eu, să las amprenta mea cu bune cu rele în el, în același timp să fie scris corect (și mulțumesc celor ce observă și îmi atrag atenția la greșeli, ca pe viitor să fac tot mai puține), pentru că e datoria mea să aduc cititorului meu calitate.

Am și texte scrise în grabă, neverificate până la urmă, ori scrise pe telefon fără diacritice, ori nefinisate, ori poate prea superficiale uneori, dar tind să cresc, să fiu mai bună și am nevoie de susținerea voastră, și vă mulțumesc, în același timp, pentru că mă acceptați așa cum sânt.

Apropo de corectitudine, vouă cum vi se par articolele de știri în care erorile sar în ochi nerușinate? Mie îmi pare o lipsă de respect față de noi, urmăritorii. Aceeași senzație o am și citind o carte în care găsesc astfel de perle gramaticale, mai ales, știind că în spatele ei stă, în mod normal, o echipă de editori, care au această grijă- de a corecta orice i-a scăpat autorului din start. Pentru că, până la urmă, ca cititori, așteptăm să devenim mai deștepți în urma lecturii și nu invers, nu-i așa?

Iertate îmi fie aceste reflecții adânci de început de an (pentru că suntem abia la început după stilul vechi :D), țineam să împărtășesc cu voi din fricile mele și sper din tot sufletul că ceea ce fac eu aici va ajuta să fim mai buni, nu doar în treaba „parințelii”, care pentru mine rămâne o taină de explorat în fiecare zi, ci și în alte momente de #femeiepehârtie.

Încercați și voi să faceți ceea ce vă place, s-ar putea să fiți fericiți o clipă.

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

#Livrare_de_fericire la domiciliu sau cum poți să te relaxezi când ești mamă

Haideți, fiecare dintre noi, să ne gândim mai des, „de ce am eu nevoie, ca să mă simt bine și să nu îmi vărs năduful peste toți ai casei?” e o întrebare la care dacă vom răspunde sincer, va aduce doar beneficii.

Eu mi-am făcut un cadou 😛

Știți că aici pe blog eu vorbesc despre cât de interesant e să fii mamă, dar și despre alte lucruri care se întâmplă în viața unei femei, mai ales că sunt atât de multe cărți de parenting accesibile, care te învață cum să fii un părinte bun, dar nimeni nu prea îți zice cum să rămâi doar femeie.

Iată de ce mi-am zis că o voi face pe „avocatul drepturilor de femeie ”aici și am să optez de fiecare dată pentru timpul propriu, pentru răsfăț, pentru îngrijire și dezvoltare proprie, mai ales, că astfel îl ajuți și pe copilul tău: doar el are nevoie de o mamă prezentă, o mamă echilibrată și liniștită și nu poți fi așa dacă vei fi continuu frustrată că ceva nu- ți reușește, că ai o groază de treabă prin casă, că copilul are nevoie de o mulțime de activități etc.

Așa că haideți, fiecare dintre noi, să ne gândim mai des, „de ce am eu nevoie, ca să mă simt bine și să nu îmi vărs năduful peste toți ai casei?” e o întrebare la care dacă vom răspunde sincer, va aduce doar beneficii. Credeți- mă pe cuvânt!

Deci, mi-am făcut un cadou!

Știi cum e să duci o sanie sau, mai grav, un cărucior prin zăpadă, pe drumuri necurățite? Dacă nu, atunci, cu siguranță știi cum e să duci în brațe de muuulte ori pe zi un copil de vreo 12-15 kg, sau cum e să îl legeni pe picioare, sau să vii încărcată cu sacoșe de la piață. Pe scurt, greutăți se adună mii și sute, și totul pe spatele nostru firav de femei, nu-i așa?

Păi, iată am hotărât să fac ceva ca să echilibrez balanța în acest sens. Cum? Cu livrare de fericire la domiciliu 😀

Noi, mamele, rar ne permitem să mergem undeva, la un SPA salon, să ne răsfățăm și să avem grijă de corpul nostru: „cum să îl las pe cel mic, dacă plânge, dacă i-i foame, dacă vrea să doarmă, dacă, dacă ,dacă…” și parcă nu te înduri să ieși din casă.

Și cei de la Shiro Massage, au venit cu soluția, livrând acasă ședințe de masaj, cu tot tacâmul de la un salon SPA: muzică de relaxare, bețișoare aromate, lumânări și atmosferă caldă și cel mai important masaaaaj!

Detalii despre prețuri și oferte vedeți pe pagina lor de Instagram și Facebook. Dar eu vreau să zic cum a fost pentru mine această experiență.

  1. În primul rând am scăpat de grija cu cine îl las pe Vladimir: el a fost tot timpul sub ochii mei, deci chiar am reușit să mă relaxez fără griji, mai ales că copilul meu e tare brăvuț, a înțeles că mami are nevoie de timp pentru ea, probabil, de asta a mers și s-a jucat în camera alăturată singurel până a obosit suficient cât să adoarmă singur, fără sânul meu, Uraaa!

Apoi, cei de la Shiro Massage vin cu masa de masaj, cu așternuturile lor, cu prosoapele lor, cu uleiuri de corp și atmosfera lor, încât nu trebuie să te gândești la nici un astfel de detaliu, decât dacă ai vreo preferință specială.

  1. Poți alege din tipurile de masaj pe care le poți primi: eu am ales pe cel terapeutic, pentru că chiar mă cam durea spatele deja în ultimul timp. Mai este și masaj de relaxare, anticelulitic (care m-a intrigat, dar mi-am zis că eu și așa arăt superb de la natură :D, dar, de fapt, cred că îl aleg data viitoare), Foot Massage, Masaj pentru cupluri (chiar aș vrea să îl încerc cu soțul meu, numai că trebuie să vedem unde îl lăsăm pe Vladimir, în acest caz), Masaj Prenatal, de care dacă aș fi auzit înainte să nasc, cu siguranță era să încerc, căci, după 40 de săptămâni de sarcină credeam că nu mai nasc :D.
  2. Poți chema un maseur sau o maseuză, eu am optat pentru o femeie, nu voiam să îl fac pe soțul meu prea gelos și așa mă invidia pentru masaj deja 😀
  3. O oră întreagă tot corpul îți este răsfățat, toți mușchiuleții atinși de degete pricepute și ferme (apropo, Valentina care a fost la mine chiar se pricepe ce puncte să atingă, spatele meu a respirat ușurat după asta), mai ales că eu nu am făcut un masaj integral niciodată, iar piciorușele mele nici nu știau că au atâția mușchi încordați.
  4. Bonus am primit un masaj al feței! Doamne, după asta credeam că mi-au dispărut ridurile 😀 atât de relaxant și benefic pentru tenul meu destul de uscat, de altfel, chiar au fost 20 de minute de vis (mai ales că și copilul meu dormea dus deja).

Deci, mi-a plăcut ședința mea de SPA acasă, cei de la Shiro Massage știu să livreze fericire la domiciliu, fericire de care a profitat toată familia, nu doar eu, pentru că dacă o femeie este mulțumită, toată casa merge ca pe roate!

Și ce poți face într-o zi de iarnă, cu ninsori frumoase după geam? Corect, să te bucuri de un masaj bun, de muzica relaxantă și atmosfera caldă de la tine de acasă.

PS. Gospodina din mine totuși a învins bătălia și spre seară m-am apucat de făcut pârjoale și din mirosul de SPA nu a mai rămas nimic. Voi să nu faceți așa 😀 Însă soțul meu văzând doar fața mea mulțumită și pârjoalele gustoase pe masă, mi-a promis că repet experiența cam în fiecare lună 😛

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.