Cu cine mergi alături?

Copilul completează, însă nu poate substitui existența partenerului de lângă tine, cel care ți-a trezit odată fluturașii în stomac, cel în care ai încredere și care îți este alături chiar și atunci când ești prea orbit de dragostea asta nebună și diferită, ce te-a luat cu asalt odată cu apariția copilului.

Copiii noștri sunt ființele ce ne trezesc oarecum la viață. Cel puțin așa ar trebui să fie.

Ei ne încarcă existența cu atâta iubire încât sufletul nostru ar putea exploda în mii de fărâme dacă nu ar avea proprietatea frumoasă de a crește exponențial cu iubirea din el.

Ei ne umplu viața de culori și fericire și ne fac să ne dorim să fim mai buni. Sau cel puțin așa e pentru mine perioada asta de când sunt părinte.2018-09-25 19.30.17

Vreau să fac mai multe, să fiu mai bună, să fiu mai iertătoare și mai răbdătoare, mai cuminte și mai luptătoare, pentru că copilul meu merită.

În același timp eu tot merit. Eu merit să fiu mai bună, mai înțelegătoare cu mine și cu cei din jur, mai iubitoare și mai frumoasă, mai plină de credință și răbdare, mai liberă în așteptări și în gândire.

Eu merit să îmi iubesc copilul și să las iubirea asta să facă ceva frumos cu mine. Eu merit să mă feresc de capcanele pe care le poate întinde mintea noastră încărcată de dorința de a ne jertfi. Nu vreau să mă simt vinovată că am ieșit să mă plimb singură, sau că mi-am luat o rochie nouă, sau că am vrut să petrecem o seară în doi cu soțul meu.

Copiii sunt niște prelungiri firești ale unei iubiri născute între doi indivizi, ce s-au ales unul pe celălalt înainte ca copiii să îi aleagă pe ei.

Copilul completează, însă nu poate substitui existența partenerului de lângă tine, cel care ți-a trezit odată fluturașii în stomac, cel în care ai încredere și care îți este alături chiar și atunci când ești prea orbit de dragostea asta nebună și diferită, ce te-a luat cu asalt odată cu apariția copilului.

Eu am ascultat zilele trecute o discuție tare bună în una din emisiunile Optmart SRL (obișnuiesc să ascult câte ceva de fiecare dată când sunt la bucătărie sau când fac curat, ca să nu îmi las timpul să zboare fără treabă 😉 ) și mi-a plăcut atât de mult încât voiam să spun la fiecare replică: „hmmm adevărat, hmmmm și eu cred asta, hmmm de ce eu nu m-am gândit la asta etc.”. Las link-ul emisiunii aici ca să o vedeți și voi.

Eu am să continui cu ideea pe care am prins-o acolo: noi tindem să punem copilul în centrul existenței unei familii și ne rotim în jurul lui ca în jurul soarelui. Uităm că, de fapt, o familie este formată inițial din doi indivizi conștienți, care au găsit unul în celălalt un partener de încredere, o persoană cu care au putut vorbi, râde, iubi, conviețui înainte ca mica minune să se producă. Și uneori, odată cu apariția copilului, începem să ignorăm partenerul de lângă noi, toată atenția fiind centrată pe cel mic.

Nu e nimic greșit să lupți pentru ceea ce este mai bine pentru copilul tău, să te străduiești să faci lucrurile corect și bine pentru el, în tot acest timp, însă, e important să nu uiți de tine și de partenerul tău. Voi sunteți cei care vor rămâne împreună după ce puii își iau zborul din cuib. Și dacă acum, la această etapă, dragostea inițială nu se alimentează cu afecțiune, cu încredere și comunicare, atunci la bătrânețe nu se vor găsi acele fire să vă unească, să vă facă să vă țineți de mână în ultimul ceas ca în filmul „The Notebook”.

Sufăr și eu de hiper-dragoste maternă, mă surprind judecând alte cupluri când îi văd în oraș fără odraslele lor și gândul: „ cum pot ei să se distreze când copilul e acasă!” își face loc în mintea mea, ca apoi să îmi amintesc că, de fapt:

  1. Nu e treaba mea
  2. Un copil se poate distra și el foarte bine cu buneii, cu bona etc.

Îi văd pe părinții mei acum și le admir capacitatea de a se înțelege din priviri, de a vorbi și a tace atunci când au nevoie. Îmi place să cred că sunt împliniți, oarecum, cu gândul tot  la noi, bineînțeles, dar trăindu-și totuși propriile vieți împreună, sprijinindu-se reciproc. Îmi place să îi știu unul lângă celălalt atunci când noi, copiii, furați de grijile noastre, îi cam uităm.

Și pe final aș vrea să îmi imaginez o scenă dintr-un viitor îndepărtat, când vom putea să ne plimbăm de mână cu soțul meu, uitând de goana după casă, masă, școală, grădiniță, profesori etc. Vom fi noi doi și ne vom iubi copiii de la distanță, lăsându-i liberi ca să facă propriile alegeri și greșeli. Așa sper…

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

 

Cum să te lupți cu „morile de SF. Valentin” ?

Ah, unde este perfecțiunea? Cine poate ști?

Adevărul este că noi suntem imperfecți și asta ne face mai frumoși și deosebiți decât am fi în perfecțiune.

Există totuși, imaginile astea perfecte, care inundă toate canalele de Social Media și acum odată cu venirea sărbătorii din Februarie, avem un nou val de imagini perfecte cu cel mai mare urs de pluș, cu cel mai frumos buchet de trandafiri, cu ciocolată cu inimioare și inimioare din ciocolată și descrierile de subsol: „mulțumesc celui mai scump soț/prieten/iubit,mi-ai făcut o surpriză foarte frumoasă”, care ne fac pe noi, muritorii de rând, să ne ofticăm de invidie și să „ne batem și noi cocoșul” poate, poate o aduce vreo mărgică acasă. Nu-i așa?

Don’t get me wrong: e bine să sărbătorești  cu partenerul tău ziua îndrăgostiților, sau oricare altă sărbătoare care vă face pe voi mai apropiați, care vă trezește amintiri frumoase și sentimente calde unul față de celălalt. Dar ideal ar fi să prețuim faptul că partenerul tău este zi de zi mână în mână cu tine, că el este cel care îți face cafeaua, el este cel care te alintă cu ceva dulce ori de câte ori vine de la muncă, el este cel în care ai cea mai mare încredere că va face lucrurile cum trebuie, el este cel care te îmbrățișează când ești răcită și când fața ta arată ca după o explozie acneică. El este cel cu care ai început călătoria asta a mariajului, deloc ușoară, pe un drum cu gropi (ca peste tot în țara asta :D) și dacă te împiedici tu el te ridică, și dacă lui îi este greu, tu îl susții. Iată când ar trebui să sărbătorim noi ziua îndrăgostiților: în fiecare zi! Și serile să nu uităm să mulțumim lui Dumnezeu în rugăciune pentru cel pe care îl avem alături cu adevărat.

Dar dacă imaginea de sf.Valentin este total opusă realității de zi de zi, poate ar trebui să vă întrebați cum ați putea schimba realitatea. Dacă nu sunteți fericite și împlinite într-o relație, lăsați ursuleții de pluș și imaginile de milioane, scuturați-vă un pic de acest praf magic al romantismului exagerat doar de sărbători și vedeți ce nu este în regulă și ce ați putea face ca să vă simțiți apreciate și iubite în fiecare zi.

În rest totul este marketing 😀 și dacă soțul nu îți va cumpăra cadoul dorit, sau cel mai mare buchet de flori, sau nu te va scoate în oraș la cină romantică, nu te întrista prea tare. Cu siguranță veți putea să vă bucurați de această seară în căminul vostru, fără îmbufnări și crize de nervi mari, doar în iubire este vorba despre iertare și compromis de ambele părți. Doar iubirea este despre a fi aproape oricum și oriunde și dacă l-ai luat o dată de bărbat, înseamnă că ai găsit în el Omul tău scump, care na, a uitat și el să-ți cumpere un buchețel de flori, nu-i mare tragedia, nu-i așa?

Cât despre femeile fără partener (pe moment), tot nu vărsați lacrimi amare în pernă în această zi, ci îmbrăcați-vă frumos, puneți-vă cei mai frumoși pantofi pe care îi aveți, și mergeți în oraș, la vânătoare 😀 ori stați acasă și savurați un film (bucurați-vă de liniște acum cât mai puteți, pe urmă veți cerși câte o oră din astea pentru sine) și lăsați lucrurile să meargă pe făgașul lor, prinți nu promit că veți găsi (s-a cam epuizat stocul cu atâtea prințese și regine în jur), dar un bărbat cumsecade precis vă va ferici într-o zi!

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

Cum să fii o mamă „zen”

Secretul  ca să rămâi „zen” este să-ți lași soțul să preia periodic frâiele: implică-l pe tatăl copilului în jocuri cu piciul de timpuriu, din primele clipe, nu-l lăsa pe dinafară, nu-l scoate din viața voastră, ca apoi să cerșești măcar o clipă de răgaz. Copilul se va simți bine, să știi, și tatăl la fel, iar dacă au nevoie de tine vei fi acolo, la o mică distanță.

Fiecare dintre noi, are nevoie de spațiul său intim, un loc cu tine însăți unde să te simți liber și unde ceilalți nu vor avea acces.

Și poate să nu fie vorba despre un spațiu fizic, ci mai mult, de un timp în singurătate și intimitate cu tine însăți.

Odată cu apariția copilului, acest spațiu, pentru noi mamele, devine aproape inexistent, devine greu sau imposibil de câștigat.

Copilul tău, Iubirea vieții tale, cel mai scump, cel mai drag și mai important Om s-a născut și tu simți că el are nevoie de tine, că el depinde de tine și automat crezi că respirația lui devine și a ta, că fără tine, peste el pot da toate necazurile odată și nu vrei să faci un pas de lângă dânsul.

Îl sorbi din priviri și te miști prin casă cu excrescența asta în brațe, îl cari peste tot că nu ți-e greu, Îl iubești! Și vrei să fie cu tine, să-i simți mirosul e o binecuvântare, eu știu asta, am simțit-o!

Pe nesimțite, te transformi în leoaică: simțurile se acutizează, scornești cele mai groaznice scenarii în milisecunde, de asta vrei,tot timpul, să-ți protejezi puiul de toate și de toți, uneori chiar și de tatăl lui. Știu cum e, am simțit pe pielea mea.

Eu priveam cu ochi de vultur pe toți care-mi luau copilul în brațe și făceam eforturi să nu strig la fiecare: „vezi cum îi ții capul, mai atent cu spinărușa, nu-l întoarce, nu-l forța, nu-l ține așa, nu-i da asta, nu, nu, nu…”. Voiam să fac totul singură, eu știam cel mai bine, eu eram MAMA.

Nu știu dacă toate mamele sunt așa, dar bănuiesc că multe trec prin astfel de faze și e foarte greu, pentru mine, cel puțin, să fiu permisivă, să-mi înfrânez ultraprotectivitatea,să mă detașez un pic, pentru că tot ce e prea mult nu face bine.

Nu chem acum la neglijență și indiferență-asta este o altă extremă și eu încerc să evit extremele, încerc să găsesc un echilibru în ceea ce fac și gândesc.

Eu vreau ca fiecare dintre noi să-și redescopere intimitatea, acel spațiu în care ne simțeam singure și bine cu noi însene (zic de o baie îndelungată ca să-ți pui pe corp toate cremele și măștile posibile, fără ca cel mic să te tragă de poalele halatului, zic de momentul tău de dimineață, ca să-ți savurezi cafeaua, ascultând un podcast care îți place, citind o cărțulie,sau răsfoind o revistă și alte momente de liniște cu tine).

Ar fi frumos să faci asta fără să te simți vinovată că l-ai rupt de la pieptul tău protector pe cel mic. E chiar normal să-ți dorești asta și să te simți și bine câteva minute fără copil, atunci nu te vei simți epuizată, imaginându-ți că toți trag de tine și că ești sclavă.

Secretul  ca să rămâi „zen” , fără să zbieri feroce la copil un  ”lasă-mă în pace, m-ai săturat, ce mai vrei acum !?”, este să-ți lași partenerul să preia periodic frâiele: implică-l pe tatăl copilului în jocuri cu piciul de timpuriu, din primele clipe, nu-l lăsa pe dinafară, nu-l scoate din viața voastră, ca apoi să cerșești măcar o clipă de răgaz. Copilul se va simți bine, să știi, și tatăl la fel, iar dacă au nevoie de tine vei fi acolo, la o mică distanță.

Ei trebuie să învețe să comunice și să se simtă bine unul în compania altuia, nu fi egoistă și împarte cu soțul tău din frumusețea de a fi părinte.

Și dacă nu ai partenerul alături, încearcă oricum să îți oferi spațiul tău: lasă-l pe o oră cu bona, cu bunica, mergi la salon și vei veni acasă cu atâta energie că vei putea răsturna munții cu piciul tău. Veți avea ambii de câștigat din asta, pentru că copilul tău are nevoie de o mamă calmă și echilibrată (uneori și cu o mică distanță între ei), nu de una, de care nu se dezlipește, dar frustrată și enervată.

Mă surprind uneori că mă complac într-un fel de autovictimizare: „vai, dar sunt cu copilul, nu pot să ies, nu pot să mă machiez, nu pot să scriu, să vorbesc, să nu mai știu ce” și aștept ca ceilalți să-mi zică „sărmănica de tine, cum te jertfești tu pentru el”. În realitate nimeni nu are nevoie de „Jertfa” asta, totul se petrece doar în capul meu, toată jertifirea asta e doar o scuză de a nu face nimic cu viața mea.

Atunci îndrept spatele și fac un pas micuț: îl las pe Vladimir să se joace în țarcul său 10 minute și mami își regăsește spațiul său, mai scriind ceva, mai citind ceva, mai dându-și cu o cremă pe față 😀

Voi cum reușiți să vă păstrați intimitatea și să aveți un echilibru în casa voastră? Mi-ar plăcea să împărtășiți în comentarii , tot ce vă ține pe linia de plutire și vă face să fiți cele mai bune mame pentru picii voștri.

Cine scoate gunoiul?

Iubirea este clădită pe detalii, este construită din lucruri mărunte care, la sfârșitul zilei, fac diferența.

Relațiile se bazează pe detalii.

Viața noastră, oricât de complexă nu am credea-o, este alcătuită din detalii.

Iubirea este clădită pe detalii, este construită din lucruri mărunte care, la sfârșitul zilei, fac diferența.

Căsătoria este o sumă de detalii, compromisuri și multă comunicare, multă muncă. Nu zic de vreo muncă fizică istovitoare și nici nu cred că în căsătorie ar trebui să fie greu, dacă e greu atunci taie legătura și mergi spre omul tău cu care va fi ușor, care îți va da aripi.

Zic despre munca zilnică pe care trebuie s-o faci ca să-ți înțelegi partenerul, să îi arăți afecțiune și să îl asculți , să îți deschizi inima și să îl lași și pe el să și-o deschidă în fața ta.

Zic despre nenumăratele detalii care ne alcătuiesc și ne fac conviețuirea armonioasă: cum îi place ceaiul/cafeaua dimineața, cum îl alinți, cum îi zâmbești, cu ce ton îi vorbești, cum îl întâmpini când vine seara de la serviciu, cine scoate gunoiul…

Îmi amintesc acum de o scenă din romanul meu preferat „Cel mai iubit dintre pământeni”, de M.Preda, unde Matilda își aștepta soțul (pe cel de-al doilea , dar și pe al treilea) trântită pe pat în dormitor cu ușa deschisă, ce dădea spre antreu, așa ca cel care intra să vadă numaidecât fundul ei întors, nu într-o poziție îmbietoare ori senzuală,  ci în cea mai reală indiferență. Această nepăsare era la ea firească și ea nu făcea nimic ca să o schimbe în ceva cu tentă afectivă: pentru ea firescul era mai presus de orice muncă pe care o presupunea schimbarea firii unui individ. Și iată această indiferență a omorât iubirea dintre soți, fiindcă fără îndoială ea a iubit, dar nu a știut să mențină iubirea și nu știa nimic despre munca pe care căsătoria o implică.

Ar părea un detaliu neînsemnat: de ce să ies să deschid ușa soțului, de ce să mă obosesc să cobor din pat, de ce să îi fac cafeaua cu lapte soției dacă eu o beau fără, de ce să zâmbesc când azi nu am chef decât de mine? detaliile sunt cele care fac diferența și arată cât de implicat este partenerul de lângă tine.

Știu că în primă etapă, când totul e doar flori și ciocolată, fiecare dintre parteneri își arată partea cea mai bună: femeile se pregătesc de întâlnire, bărbații sunt curtenitori și galanți, ca după căsătorie să devină mojici, iar femeile lor muieri la cratiță, totul din cauza unei ștampile care garantează o legătură veșnică.

Dar nu este așa, în căsătorie e ca într-un vals unde dansatorii se pliază în mișcări sincrone și se unduiesc ambii pe aceeași melodie, un dans cu multe, multe repetiții în intimitatea casei lor, cu multe discuții despre ce place și ce nu , despre ce doare și ce aduce bucurie, despre pașii înainte și înapoi pe care trebuie să-i facă fiecare.

Aud femei plângându-se că soții nu le mai aduc flori, că nu le fac cadouri, că nu mai sunt tandri și drăgăstoși cum erau la început și se așteaptă ca ei să-și dea seama de nefericirea lor, după fețele supărate pe care le fac uneori. Numai că nu prea funcționează aluziile, bărbații nu pot să citească gândurile, și nici noi nu putem, de aceea calea cea mai scurtă spre înțelegerea nevoilor, dorințelor partenerului este doar discuția fără perdea a acestora.

Uneori avem nevoie doar să ne simțim ascultați, și ascultarea empatică este cel mai la îndemână lucru cu care putem face o relație să funcționeze-FĂRĂ SFATURI ȘI ÎNVĂȚĂTURI, decât dacă sunt cerute, doar să fii alături și să treci prin sufletul tău trăirile celui ce îți este aproape acum. Închide ochii, deschide inima și ascultă-l (lucrul ăsta e bun în toate tipurile de relații: cu părinții, cu copii, cu frații, cu colegii tăi)!

Căsătoria funcționează pe baza unui feedback pozitiv- cu cât vei investi mai mult în ea, în relație: iubire, afecțiune, cuvinte frumoase, detalii bine puse la punct, compromis, iertare, îngăduință, cu atât îți va întoarce mai mult înapoi și vei ajunge să te simți perfect dăruind și primind în fiecare zi, nu doar de sărbători.

M-aș bucura să împărtășiți cu mine ce credeți voi că face o relație să fie frumoasă și să te simți bine în ea?

Vă cuprind!