Cine suntem noi, Femeile care stau acasă cu copiii?

Femeile care stau acasă sunt niște neisprăvite, sau niște eroine ce duc pe umerii lor slabi grijile casei?

Atunci când trăim (încă) în era emancipării femeii și se dorește implicarea tot mai activă a acesteia în toate domeniile vieții: în cel social,  în cel al  afacerilor, al politicii etc., puțini sunt cei care recunosc meritele femeii în societate și din păcate și mai puțini sunt cei care o susțin pe femeia casnică.

Se știe că femeile nu prea se iubesc între ele, sunt acuzate mereu de invidie și de lipsă de solidaritate feminină, însă eu am să încerc să fac o pledoarie în favoarea femeilor și am să le apăr de gurile rele, pentru că știu cum e să fii una.

Mama mea a fost casnică după destrămarea uniunii sovietice. Asta e, nu toată lumea e capabilă să se adapteze ușor noilor condiții create parcă peste noapte, și astfel am avut-o pe mama acasă, aproape toată copilăria și adolescența mea și tot ea a fost cea care îngrijea de pământul pe care l-am primit după căderea sovhozurilor  (mai ales că tata pleca la muncă peste hotare ca să mai câștige un ban). Dar nimeni nu va îndrăzni vreodată să spună că mama este o femeie limitată, că este una care nu a văzut nimic la viața ei și că nu prea știe ce să vorbească.

Căci cam așa îmi pare că sunt văzute astăzi femeile care aleg să stea acasă lângă copiii lor, să îngrijească de gospodărie: niște ignorante, niște femei întreținute, niște femei lipsite de ambiții și voință și dacă nu ești carieristă ești foarte prost văzută de ceilalți în societate.

Dacă nu ești o femeie care are job sau o afacere proprie, dacă nu ești una care e gata să lase copiii cu bona/bunica/vecina, ca să revină cât mai repede în rândul muncitorilor, e de rău. Adică astfel de femei nu mai sunt femei adevărate. E aproape un păcat să spună cineva că ar vrea să stea acasă cu copiii, că ei îi place să fie casnică, atunci se începe potopul de reproșuri și întrebări: dar ce vei vedea tu, dar cu cine vei comunica, vei fi limitată, nu vei ști nimic afară de scutece și mâncare pentru copii, te îngropi singură acasă.

E adevărat? Sau sunt eu prea critică?

Spun asta pentru că, până să nasc, eu eram cea care săream cu gura și ziceam că nu e normal ( auzi expertul cum vorbea), dar vai! E absolut inadmisibil ca o femeie să nu vrea să muncească, să fie liberă, independentă financiar, să aibă mândria de a fi parte a unei societăți în forfotă. Eu eram cea care spuneam că o femeie ce stă acasă putrezește, lâncezește, îmbătrânește și se prostește.

Și-apoi soarta mi-a jucat renghiul (ca de fiecare dată când ziceam expresia cu „eu niciodată…!”) și a început să îmi placă să stau cu Vladimir al meu acasă. A început să îmi placă să am timp pentru citit, să am timp pentru a găti ceva gustos cu el, sau să ne hârjonim dimineața până târziu, sau să mă bucur de succesele lui mici, să îl văd schimbându-se și crescând de la o zi la alta. A început să îmi placă să stau acasă!

Da, încă vreau să ies la muncă, da, încă vreau toate acele lucruri de altă dată, dar parcă ele pălesc, cumva, când momentele acestea unice de #momlife vin să le ia locul.

Și stând acasă nu mă văd deloc putrezind sau devenind mai proastă, dimpotrivă încerc să îmi  mențin creierul mereu în mișcare cu ceva noutăți, cu lecturi, cu subiecte care nici nu mă interesau altădată. Sper că atunci când voi reveni la muncă, voi fi chiar mai bine pregătită sa apuc taurul de coarne decât eram până la concediul meu, pentru că stând acasă eu cresc, eu citesc, eu mă informez, eu scriu, eu vorbesc, eu am răbdare, eu devin alt om câte un pic. Un om mai bun, îmi place să cred.

De asta vă îndemn să nu mai judecăm o femeie dacă vrea să stea acasă, să n-o judecăm dacă vrea mai repede să iasă la serviciu, să n-o judecăm dacă nu vrea copii( „cum să nu vrei copii? Nu știi ce bucurie sunt ei?” -sunt întrebările tipice care nu trebuie să fie puse) să nu judecăm dacă nu vrea să se mărite, sau dacă vrea să se mărite. Să nu judecăm pe nimeni, noi toți suntem asemănători și totuși atât de diferiți!

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

 

Câte mame am în mine de fapt?

Am făcut unele observații pe teren 😀

Sau mai bine zis, observații introspective, deși s-ar putea să ghicesc starea mai multor mame prin aceste gânduri ale mele de azi.

Vă povesteam săptămâna trecută că Vladimir a  avut o viroză și am mers cu el la spital. Eu de fapt nu fac mare panică din nimic, dar în cazul dat copilul avea o respirație aspră, mai rapidă decât de obicei și eu chiar nu știam ce să-i fac acasă.

Am fost deci la spital două zile, taman în weekend și am primit acolo ajutorul de care era nevoie. Și vă recomand și vouă să vă adresați medicului ori de câte ori vi se pare ceva suspect cu copilul, nu lăsați până în ultimul moment, nu încercați soarta, nu vă ocupați cu automedicația, medicii vor ști mai bine ce este de făcut.

Și în timpul șederii mele acolo am observat câteva lucruri care mi-au dat de gândit. Am văzut, cumva, fazele prin care trece o mamă de la nașterea bebelușului până la perioada de școală/grădiniță(sau poate și mai departe).

Eu am găsit trei, voi poate veți avea o altă clasificare, ori s-ar putea chiar să nu fiți întru totul de acord cu mine. Vă rog să scrieți în comentarii ce părere aveți.

  1. Prima fază este cea a gânguritului de cuvinte frumoase și drăgălașe la urechiușele copilului, este faza cea mai frumoasă cu mângâieri, cu declarații de iubire la fiecare plâns, o etapă în care mama este emotivă și super protectoare și super grijulie. Am numit-o faza pufuleț.
  2. Apoi vine faza agitată, când copilul nu mai stă locului și mama trebuie să alerge după dânsul ca să nu facă vreo boroboață. Cuvintele drăgăstoase sunt înlocuite de veșnicul „nu se poate, fii cuminte” și liniștea și calmul mamei încep a fi puse la încercare. Aceasta e faza elasticului întins.
  3. Această etapă se poate prelungi un timp sau poate trece în următoarea mai agresivă, unde strigătele nu mai contenesc, unde copilul parcă înadins nu dă ascultare acestora și din răbdarea mamei se alege praf când răbufnește într-un mârâit abia reținut „vino `ncoace, că nu știu ce-ți fac!!!”, ori altele de acest fel. O numesc faza elastic plesnit .

Și iată aceste faze pot să decurgă de mai multe ori în aceeași zi într-un salon de spital, la aceeași mamă, odată cu evoluția bolii copilului. Ori se pot găsi aproape în fiecare casă unde sunt copii, de luni până vineri.

Răbdarea mea a fost încercată mult în două nopți cât am stat acolo: era cald, spațiu de dormit puțin , eu eram obosită și nedormită, Vladimir scâncea mereu, voia să stea numai la sânul meu, se trezea și începea să plângă și nu ar fi fost nimic grav dacă am fi fost singuri în salon, dar erau și alți copii pe care îi trezea și deja ei începeau să plângă… am trecut prin toate fazele de mai sus și nu mi-a plăcut de mine în ultima fază.

Fierbeam de frustrare că nu puteam să îl ajut, mă simțeam eu însămi un tomberon necurățat, și îmi revărsam neputința asupra copilului meu, care nu înțelegea de ce mama lui a devenit atât de nervoasă.

Atunci, mi-am dat seama că copilul la care strigam, era exact același pe care cu câteva minute în urmă îl cuprindeam la pieptul meu și încercam să îl liniștesc, iar eu sunt aceeași mamă care a plâns când l-a născut și care îl iubește mai mult decât orice. De ce permit atunci fazei trei, acea cu frustrări și nervi să pună stăpânire pe mine? De ce eu, cea care mi-am promis că voi crește copilul în iubire și îl voi strânge la piept când va fi neliniștit, de ce strig și îmi vărs oboseala și furia pe copilul meu?

Uneori am impresia că acest dualism, al mamei iubitoare și grijulii și a celei furioase, există în toate mamele, doar că la un moment dat, faza elasticului întins și plesnit ocupă mai mult teren în eul nostru și noi nici măcar nu observăm cum se întâmplă asta.

De asta, m-am gândit că ar trebui să îmi amintesc mai des de prima fază, de cea în care îi sorbeam privirea copilului meu, cea în care am înțeles că el este cel mai de preț dar al lui Dumnezeu și atunci când va face năzbâtii (și ele abia încep) să mă gândesc cum ar fi reacționat eu-mama de atunci. Bănuiesc că aș fi zâmbit și aș fi încercat să memorizez acele momente.

Vreau să limitez și să alung maximal posibil faza trei din viața mea de mamă și voi reciti acest text când voi uita.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

De ce nu mai putem să ne creștem copiii așa cum au făcut părinții noștri cu noi

Eu de fiecare dată îmi imaginez că cei care îmi citesc textele sunt, cumva, ca mine. Prin gânduri, obiceiuri, mediul în care trăim, oamenii pe care îi cunoaștem, avem o linie destul de lină a curgerii noastre pe pământ, fără întâmplări zguduitoare, fără chinuri prea mari sau repetitive, care să ne facă să ne dorim altceva decât ceea ce trăim deja.

Or, marea noastră majoritate trăiește într-un balon de săpun cu oamenii din jurul său și cu greu își imaginează un alt tip de realitate, sau un alt balon care s-ar putea ciocni cu ei și care le-ar da lumea peste cap, aproape literalmente.

De asta, atunci când se întâmplă câte ceva care zguduie societatea din țâțâni, toți suntem oripilați și nu putem concepe cum a fost posibil un astfel de eveniment, cum poate să se întâmple un lucru atât de odios chiar lângă noi și noi să nu avem habar de nimic. Putem da vina pe ignoranța noastră sau pe confortul în care trăim, văzându-ne de treburile noastre și ținându-ne nasurile departe de curtea vecinului, dar acest fapt nu va îmbunătăți cu nimic situația reală.

Și iată îmi zic, uneori, că toate cărțile de parenting, toate regulile și sfaturile le vor citi tot oameni ca mine, care instinctiv sau din dorința de a dărui un viitor bun copilului vor face tot posibilul să se informeze, să ofere o educație bună copilului, să își ofere lor înșiși,în primul rând, acele lecții de care ai nevoie ca să fii un părinte mai bun.

Îmi mai zic de asemenea, că vor fi puțini părinți din cei care vor înțelege că așa cum ne-au crescut pe noi părinții:cu pălmuța, cu vărguța, cu sudălmi sau cu tot pachetul, este o metodă depășită și nu prea reușită pentru a crește un om liber și cu mai puține complexe.

Și cei care într-adevăr au nevoie să audă cuvinte de învățătură, despre „așa nu sau așa da”, despre cum să îți controlezi furiile și fricile, acei oameni, din păcate nu vor avea acces la astfel de informație.

Vorbesc despre familiile social vulnerabile unde sărăcia bate atât de tare încât unica grijă a părinților este să aducă un colț de pâine copiilor, unde grijile celelalte ca dezvoltarea emoțională, ca armonia și empatia trec pe planul doi sau trei, sau sunt uitate complet. Acești oameni, cel mai des, nici nu au acces la internet ca să citească un text de așa gen.

Ori poate fi vorba despre oameni cu diverse temperamente, cu diverse niveluri de cultură și educație proprie, cu diferite niveluri de interese, care iarăși nu vor ști să aleagă din toată marea de informație pe care o aduce internetul, ceva util pentru copiii lor și pentru ei. Căci și astfel de oameni au copii.

Mi-am amintit recent despre un caz din copilărie, un caz tragic, din păcate, care atunci prima oară mi-a zguduit bula mea de săpun.

Aveam cred, 7 ani, eram în clasele primare , precis, și aveam în mahala un băiețel, G., de aceeași vârstă cu noi. Eram clase paralele, dar știu că era destul de dezghețat băiatul, ne mai jucam împreună câteodată și țin minte că era mereu vesel și pus pe șotii. G. era dintr-o familie ce o duceau mai greu, ei erau mai mulți în familie, părinții lui lucrau cu ziua pe deal și copiii rămâneau des singuri acasă. Avea el un frate mai mic, de aproape un an atunci, și taică-său l-a lăsat în grija lui G. într-o zi de toamnă devreme, după ce venise de la școală. Dar zilele erau încă lungi, toți copiii ieșeau după lecții în livada din apropiere, locul nostru de joacă și alergat. Așa s-a luat și G. cu joaca probabil și a cam uitat de cel mic. Când s-a întors taică-său de la muncă l-a găsit pe cel mic plângând, nemâncat și singur acasă. Am auzit cum l-a strigat pe G. (sau așa cred acum că am auzit, mintea mea ar fi putut construi acest scenariu atunci, din dorința de a fi în miezul problemei, ca un copil ce eram și care simțea că ceva se întâmpla, de altfel, lucruri destul de comune pentru noi) i-a dat vreo două palme și l-a târâit apoi până acasă, unde înfuriindu-se și mai tare l-a trântit cu capul de stâlpul porții. Copilul a murit. Și tot balonul meu de săpun a început să se spargă: se întâmplase un lucru groaznic cu cineva dintre noi, băiețelul cu care ne întâlneam la joacă fără să ne pese cum trăia acasă, lua bătaie sau nu, avea ce mânca sau nu, băiețelul acesta nu mai era. Tatăl său sigur, și-a dat seama de monstruozitatea faptei sale, s-a căit, a făcut pușcărie, dar lucrurile nu mai pot fi schimbate.

De ce spun toate acestea? Ca să găsesc răspuns poate la o întrebare ce mă frământă: să îți bați copilul pentru că a greșit, pentru că nu te-a ascultat, era un lucru destul de comun, toți luam bătaie: copilul trebuia să știe de frică altfel devenea un destrăbălat, dar nimeni nu a stat să măsoare gravitatea traumelor aduse acestor copii, nu doar a celor fizice, care, spre fericire, de cele mai multe ori, erau ușoare, dar și a celor psihologice.

Cel mai trist e că după mai bine de douăzeci de ani, lucrurile nu sunt foarte mult schimbate la noi în țară la acest capitol. Și spre regret, mai suntem încă zguduiți de astfel de evenimente tragice. Cine se face vinovat? Mă tem că tot noi. Ignoranța în care trăim permite să se dezvolte mai departe această metodă de educare a copiilor cu palma, cu pumnul, cu varga ori cu altceva. E mult mai ușor să îi tragi o palmă copilului decât să îi explici de ce nu e voie sau cum e corect de făcut.

Și noi, ceilalți, suntem oare niște oameni virtuoși că nu ne amestecăm în treburile altora? sau poate ar trebui să deschidem ochii și gura când vedem în jurul nostru așa metode de educație?

Mie cu siguranță îmi lipsește, la nevoie, spiritul de inițiativă și cel organizatoric, dar eu mă pricep (un pic) la cuvinte. Și m-aș bucura să mă pot implica în acțiuni de informare a femeilor, a părinților, despre metode de educare accesibile tuturor păturilor sociale. Mi-ar plăcea să văd că asistența socială la noi în țară lucrează. Dacă voi știți programe de voluntariat, de ajutor pentru aceste familii despre care spuneam mai sus, faceți-le publice, adunați oameni în jurul lor, ca să ne implicăm toți mai mult.

Și mai mult decât orice este important să ne oprim noi, să stopăm noi metoda de educare a copilului prin violență. Nu e ușor, dar trebuie s-o facem pentru binele copiilor noștri.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Reflecții despre cum să faci ce îți place, atunci când fricile și neîncrederea te urmăresc

Învață, citește, informează-te, află totul despre domeniul care te interesează și apoi fă lucrurile în felul tău.

Eu mereu am fost un pic în urma tuturor. În urma trenului 😀

Cum așa? Veți întreba, poate… ei bine, explic în ce sens spun asta: când toată lumea era în verva explorării internetului, eu nici nu știam să pornesc un calculator, că nu-l aveam și n-aveam nici timp să pierd, îmi ziceam atunci, prin internet cafe-uri. Când toată lumea avea un smartphone cu care făcea poze și le posta pe niște rețele sociale, de care eu nici nu auzisem, eu aveam o Nokia cu butonașe, ce mă servea cu fidelitate. Când toată lumea avea cont de Instagram, Facebook, Twitter etc., eu nici nu știam de astfel de instrumente ale internetului. Și când lumea folosea aceste instrumente ca să se facă văzuți/auziți, sau când exploatau cu succes minunățiile bloggingului/vloggingului, eu toceam la facultate, sau citeam vreo carte, cel mai probabil.

Acum când lumea este suprasaturată de toate aceste minunății, mă trezesc eu, după obicei, mai târziu ca toți, ca să acord și eu atenție plăcerii mele de a scrie, pe care, de altfel, am avut-o de când mă știu.

Și s-ar părea că e prea târziu: doar tot despre ce s-ar fi putut scrie, s-a scris deja cu mult înaintea mea, subiectele au fost epuizate, nișele au fost ocupate și nu am cum să fiu prima, să descopăr acum ceva cu totul nou și inedit, sau mai degrabă zis, șansele mele sunt destul de mici în acest sens (deși tot mai păstrez o speranță).

Astfel, m-am pomenit citind diverse bloguri, ascultând podcasturi și urmărind canale de youtube de la „specialiști” în domeniul creării de conținut media, tot comparându-mi aptitudinile mele cu cele ale oamenilor cu experiență de ani deja în acest domeniu. Sigur mă simțeam ca o amatoare amărâtă, până am auzit niște cuvinte într-un episod din podcastul Detail Therapy, ce mi-au mers la suflet, cuvinte pe care am să încerc să le reproduc aici aproximativ.

Nu contează câtă lume a făcut lucrul de care vrei să te apuci înaintea ta, nu contează că nu ai descoperit tu primul ideea și nișa în care vrei să te arunci acum, important e că atunci când te-ai hotărât și ai început să faci un lucru , păi să-l faci cel mai bine, să dai tot ce poți maximal, să investești suflet în ceea ce faci. Nu încerca să fii ca altcineva, fii tu, scrie așa cum simți și cum poți, dar fă-o sincer și pune sufletul tău acolo, pentru că suflet ca al tău nu are nimeni, prin asta vei fi unic, cu siguranță.

Învață, citește, informează-te, află totul despre domeniul care te interesează și apoi fă lucrurile în felul tău. Și să le faci corect, să fii onest și împăcat cu tine că ai dat tot ce ai putut, că ai făcut lucrurile maximal corect, din respect pentru tine și pentru cel care te urmărește/citește/vizionează.

De asta pentru mine este important ca textul să aducă informație bună, utilă sau ușor ironică, care să aducă dispoziție bună și să dea de gândit, să fie ceva prin care trec eu, să las amprenta mea cu bune cu rele în el, în același timp să fie scris corect (și mulțumesc celor ce observă și îmi atrag atenția la greșeli, ca pe viitor să fac tot mai puține), pentru că e datoria mea să aduc cititorului meu calitate.

Am și texte scrise în grabă, neverificate până la urmă, ori scrise pe telefon fără diacritice, ori nefinisate, ori poate prea superficiale uneori, dar tind să cresc, să fiu mai bună și am nevoie de susținerea voastră, și vă mulțumesc, în același timp, pentru că mă acceptați așa cum sânt.

Apropo de corectitudine, vouă cum vi se par articolele de știri în care erorile sar în ochi nerușinate? Mie îmi pare o lipsă de respect față de noi, urmăritorii. Aceeași senzație o am și citind o carte în care găsesc astfel de perle gramaticale, mai ales, știind că în spatele ei stă, în mod normal, o echipă de editori, care au această grijă- de a corecta orice i-a scăpat autorului din start. Pentru că, până la urmă, ca cititori, așteptăm să devenim mai deștepți în urma lecturii și nu invers, nu-i așa?

Iertate îmi fie aceste reflecții adânci de început de an (pentru că suntem abia la început după stilul vechi :D), țineam să împărtășesc cu voi din fricile mele și sper din tot sufletul că ceea ce fac eu aici va ajuta să fim mai buni, nu doar în treaba „parințelii”, care pentru mine rămâne o taină de explorat în fiecare zi, ci și în alte momente de #femeiepehârtie.

Încercați și voi să faceți ceea ce vă place, s-ar putea să fiți fericiți o clipă.

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

Cum să îl înveți pe cel mic să îți/își ofere nițiel spațiu intim

Când devii părinte spațiul tău intim se împarte automat la doi.

Nu mai faci cum te taie capul, pentru că de tot ce vei face va depinde încă o viață (așa îți spui atunci când afli că vei deveni mamă). Nu mai mergi singur la baie, pentru că fix atunci copilul tău crede că l-ai părăsit și începe să plângă cu cele mai reale și crude lacrimi, de nu te mai lasă inima să îl lași după ușă.

Și totuși, ca ființe ce tind să se dezvolte și să se descopere, liniștea și spațiul intim sunt indispensabile.

Pentru mine cel puțin sunt ca aerul. Erau…

Acum am un pici nedezlipit de fusta mea și trebuie să recunosc că devine câteodată frustrant să nu pot dispune de timpul meu după bunul plac.

E un proces destul de îndelungat să îl înveți pe cel mic ce înseamnă intimitate și cu siguranță cu vârsta va avea și el nevoie de ea, de aceea consider că este deosebit de important să îl învățăm să respecte timpul și spațiul intim al celor din jur.

Cum să faci asta? Iată o întrebare de un milion de dolari. Cu siguranță sunt o mulțime de metode și tehnici ca să îi explici copilului de ce trebuie să bată în ușă când intră undeva, de ce trebuie să te lase să termini conversația apoi să intervină, cum să se concentreze la un joc atât timp cât mami lucrează ceva la calculator, sau vorbește cu tati ceva important.

Dar ceea ce cred că funcționează cel mai bine este exemplul propriu.

Încercând să îi antrenezi copilului concentrarea și să nu îl întrerupi în timpul jocului, îl vei învăța să facă la fel în raport cu tine și cu cei din jur. Având răbdarea să îl asculți până la capăt când vrea să spună ceva, îl vei învăța să te asculte la rândul său. Permițându-i să aibă spațiul intim fără să-i scotocești prin lucruri, îl vei învăța să îți respect acest aspect la rândul său.

Nu poți cere de la cineva mai mult decât poți să oferi.

Oferă-i posibilitatea să aleagă: să stea lângă tine cât faci de mâncare sau să se joace în camera alăturată; să curețe cartofii sau să spargă ouăle pentru omletă: aceste lucruri mărunte îl vor învăța că el are responsabilitatea de a alege, că este important ceea ce face și în același timp el a ales să facă asta. Îi vei oferi un pic de independență.

vladimir citind

De aceea, dacă copilul răspunde urât, strigă, sau nu îți oferă timpul ca să îl petreci în intimitate, poate e momentul să îți revizuiești propria atitudine.

Copii noștri sunt ca niște oglinzi fidele ce reflectă fix ceea ce facem noi, conștient sau inconștient, de aceea e important ca să fim atenți la pașii ce îi facem zi de zi.

Am găsit un gând bun cu care rezonez în cartea „Cum să cultivi creativitatea copiilor” de Julia Cameron și Emma Lively. Îl las aici ca să avem la ce medita împreună:

„Ca părinți, facem adesea greșeala în a crede că trebuie să fim complet disponibili pentru copiii noștri în orice moment- orice altceva ar însema că „ nu suntem niște părinți buni”. Însă ce exemplu de urmat le oferim copiilor dacă nu mai avem grijă de noi în numele generozității?”

Și iată mă întreb ce exemplu le oferim noi dacă nu avem grijă să ne oferim nouă în primul rând intimitate, dacă nu avem grijă să arătăm bine, să ne simțim bine, să fim răbdători și indulgenți, să fim fermi dar și flexibili uneori?

Copiii noștri nu au nevoie de o slugă care să îi servească 24 de ore pe zi , dar au nevoie de un exemplu de funcționalitate normală, fără extreme, fără jertfe, fără tot ce ar putea însemna prea mult.

Și, da, îmi spun, acum, că mai am timp să fac lucrurile corect, Vladimir nu are decât 18 luni și nu înțelege multe și bla, bla, bla, fleacuri! m-am convins de asta când și-a luat fularul, l-a băgat în mașina de spălat, a închis ușa atent și a apăsat butonul Start, exact cum m-a văzut pe mine că fac. Deci, aparatul său de înregistrat a pornit demult, acum depinde doar de mine ce bag în copilul meu: să fie, țipete, lipsă de respect, neglijență, sau invers hiperatenție și sufocare cu grijă infinită. E o linie de mijloc tare șubredă aici.
Eu cred că educația începe de la noi înșine, de la felul cum vorbim și cum ne comportăm în fața copilului încă de la primele luni din viața lui.

În același timp, doar prin exemplu nu vom putea să plantăm un simț al responsabilității bun, de exemplu, de aceea mai este necesar să oferim și niște modele de comportament, să îi lăsăm opțiuni de alegere, să învățăm să îi oferim și spațiul său intim, să îi plasăm și niște mici sarcini pe care le va putea îndeplini și care îl va face mândru de sined și responsabil, în același timp. Dar, la acest subiect revin în alt articol ;).

Dacă vrem să avem un rod bun, trebuie să plantăm semințe bune, simplu, nu-i așa?

Atunci să începem prin a scoate semințele din noi înșine, să ne analizăm mai bine, să ne descoperim cum suntem noi de fapt și ce așteptări avem de la copiii noștri.

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

#Livrare_de_fericire la domiciliu sau cum poți să te relaxezi când ești mamă

Haideți, fiecare dintre noi, să ne gândim mai des, „de ce am eu nevoie, ca să mă simt bine și să nu îmi vărs năduful peste toți ai casei?” e o întrebare la care dacă vom răspunde sincer, va aduce doar beneficii.

Eu mi-am făcut un cadou 😛

Știți că aici pe blog eu vorbesc despre cât de interesant e să fii mamă, dar și despre alte lucruri care se întâmplă în viața unei femei, mai ales că sunt atât de multe cărți de parenting accesibile, care te învață cum să fii un părinte bun, dar nimeni nu prea îți zice cum să rămâi doar femeie.

Iată de ce mi-am zis că o voi face pe „avocatul drepturilor de femeie ”aici și am să optez de fiecare dată pentru timpul propriu, pentru răsfăț, pentru îngrijire și dezvoltare proprie, mai ales, că astfel îl ajuți și pe copilul tău: doar el are nevoie de o mamă prezentă, o mamă echilibrată și liniștită și nu poți fi așa dacă vei fi continuu frustrată că ceva nu- ți reușește, că ai o groază de treabă prin casă, că copilul are nevoie de o mulțime de activități etc.

Așa că haideți, fiecare dintre noi, să ne gândim mai des, „de ce am eu nevoie, ca să mă simt bine și să nu îmi vărs năduful peste toți ai casei?” e o întrebare la care dacă vom răspunde sincer, va aduce doar beneficii. Credeți- mă pe cuvânt!

Deci, mi-am făcut un cadou!

Știi cum e să duci o sanie sau, mai grav, un cărucior prin zăpadă, pe drumuri necurățite? Dacă nu, atunci, cu siguranță știi cum e să duci în brațe de muuulte ori pe zi un copil de vreo 12-15 kg, sau cum e să îl legeni pe picioare, sau să vii încărcată cu sacoșe de la piață. Pe scurt, greutăți se adună mii și sute, și totul pe spatele nostru firav de femei, nu-i așa?

Păi, iată am hotărât să fac ceva ca să echilibrez balanța în acest sens. Cum? Cu livrare de fericire la domiciliu 😀

Noi, mamele, rar ne permitem să mergem undeva, la un SPA salon, să ne răsfățăm și să avem grijă de corpul nostru: „cum să îl las pe cel mic, dacă plânge, dacă i-i foame, dacă vrea să doarmă, dacă, dacă ,dacă…” și parcă nu te înduri să ieși din casă.

Și cei de la Shiro Massage, au venit cu soluția, livrând acasă ședințe de masaj, cu tot tacâmul de la un salon SPA: muzică de relaxare, bețișoare aromate, lumânări și atmosferă caldă și cel mai important masaaaaj!

Detalii despre prețuri și oferte vedeți pe pagina lor de Instagram și Facebook. Dar eu vreau să zic cum a fost pentru mine această experiență.

  1. În primul rând am scăpat de grija cu cine îl las pe Vladimir: el a fost tot timpul sub ochii mei, deci chiar am reușit să mă relaxez fără griji, mai ales că copilul meu e tare brăvuț, a înțeles că mami are nevoie de timp pentru ea, probabil, de asta a mers și s-a jucat în camera alăturată singurel până a obosit suficient cât să adoarmă singur, fără sânul meu, Uraaa!

Apoi, cei de la Shiro Massage vin cu masa de masaj, cu așternuturile lor, cu prosoapele lor, cu uleiuri de corp și atmosfera lor, încât nu trebuie să te gândești la nici un astfel de detaliu, decât dacă ai vreo preferință specială.

  1. Poți alege din tipurile de masaj pe care le poți primi: eu am ales pe cel terapeutic, pentru că chiar mă cam durea spatele deja în ultimul timp. Mai este și masaj de relaxare, anticelulitic (care m-a intrigat, dar mi-am zis că eu și așa arăt superb de la natură :D, dar, de fapt, cred că îl aleg data viitoare), Foot Massage, Masaj pentru cupluri (chiar aș vrea să îl încerc cu soțul meu, numai că trebuie să vedem unde îl lăsăm pe Vladimir, în acest caz), Masaj Prenatal, de care dacă aș fi auzit înainte să nasc, cu siguranță era să încerc, căci, după 40 de săptămâni de sarcină credeam că nu mai nasc :D.
  2. Poți chema un maseur sau o maseuză, eu am optat pentru o femeie, nu voiam să îl fac pe soțul meu prea gelos și așa mă invidia pentru masaj deja 😀
  3. O oră întreagă tot corpul îți este răsfățat, toți mușchiuleții atinși de degete pricepute și ferme (apropo, Valentina care a fost la mine chiar se pricepe ce puncte să atingă, spatele meu a respirat ușurat după asta), mai ales că eu nu am făcut un masaj integral niciodată, iar piciorușele mele nici nu știau că au atâția mușchi încordați.
  4. Bonus am primit un masaj al feței! Doamne, după asta credeam că mi-au dispărut ridurile 😀 atât de relaxant și benefic pentru tenul meu destul de uscat, de altfel, chiar au fost 20 de minute de vis (mai ales că și copilul meu dormea dus deja).

Deci, mi-a plăcut ședința mea de SPA acasă, cei de la Shiro Massage știu să livreze fericire la domiciliu, fericire de care a profitat toată familia, nu doar eu, pentru că dacă o femeie este mulțumită, toată casa merge ca pe roate!

Și ce poți face într-o zi de iarnă, cu ninsori frumoase după geam? Corect, să te bucuri de un masaj bun, de muzica relaxantă și atmosfera caldă de la tine de acasă.

PS. Gospodina din mine totuși a învins bătălia și spre seară m-am apucat de făcut pârjoale și din mirosul de SPA nu a mai rămas nimic. Voi să nu faceți așa 😀 Însă soțul meu văzând doar fața mea mulțumită și pârjoalele gustoase pe masă, mi-a promis că repet experiența cam în fiecare lună 😛

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

Micile noastre lucruri mari

Rutina noastră de dimineață sau de peste zi este suma acelor lucruri mărute pe care le repetăm zi de zi ca un automat dar, fără de care ziua noastră nu ar fi completă, sau noi nu am funcționa la cel mai înalt nivel.

Începuturile sunt întotdeauna frumoase și înălțătoare când crezi că poți atinge tot ce ți-ai dorit vreodată: e suficient să încerci doar, îți amintești atunci, ți se mai dă o șansă!

Fie e vorba despre un început de an, un început de carieră, de viață de familie, sau un început de săptămână, o nouă zi din viața noastră, este un motiv să spunem mulțumesc pentru mica șansă de a face lucrurile frumos, cum trebuie. Nu-i așa?

Și lucrurile mari încep de la cele mai mici amănunte. Rutina zilnică, de exemplu. Citisem mai înainte ceva despre faptul că deprinderile noastre sunt cele care , în definitiv, ne ghidează cursul și numai de noi depinde dacă acesta este unul de succes sau nu chiar.
Rutina noastră de dimineață, sau de peste zi este suma acelor lucruri mărunte pe care le repetăm zi de zi ca un automat dar, fără de care, ziua noastră nu ar fi completă, sau noi nu am funcționa la cel mai înalt nivel.

Cu ce vă începeți voi diminețile?

Pentru mine încă este un mic haos de dimineață, pentru că noi cu Vladimir avem program liber toată ziua :D, de aceea nu este ceva grav dacă nu apucăm să mâncăm fix la 7 sau 8 dimineața, sau dacă jocul ne fură din primele clipe ale dimineții, când ne trezim și avem poftă să facem o tăvăleală prin perne și să ne alintăm un pic încă în pijamale.

Dar simt nevoia să fiu mai organizată, simt că nu reușesc să fac tot ce vreau peste zi, pentru că e cam complicat să faci de mâncare, de exemplu, într-o oră, când ai toată vremea pe cineva legat de fusta ta, care e dornic să facă fix ceea ce faci tu, să bată cu lingura fix în cratița de pe foc, nu în alta goală, că e prea lipsit de „action” și adrenalină altfel 😀

Ei, și cum ziceam: am nevoie să îmi planific mai bine timpul. Niciodată nu am fost prea pricepută în a construi tabele și planuri și a împărți ziua pe bucăți bine definite, oricum planurile mele de acasă nu coincideau cu cele de la târg, dar lucrurile s-au îmbunătățit, oarecum, atunci când am început să muncesc ca reprezentant medical. Atunci am devenit un pic mai conștiincioasă, îmi făceam planul muncii din timp și mă străduiam să îl respect, alegeam locurile pe care le vizitam ca să fie „într-un drum”, pe scurt, ca la carte.

Apoi am devenit mamă și spiritul meu organizatoric s-a ramolit, bietul de el, pentru că funcționam bazându-mă doar pe instinct și pe ceea ce îmi spunea el că e prioritar la momentul respectiv. Puteam să renunț la spălatul veselei, sau la strânsul cu aspiratorul, sau la cafeaua mea de dimineață, dacă cel mic avea nevoie de mine: eram la ordinile lui în fiecare minută. Eu chiar știu cum e să îți facă soțul o cafea cu lapte gustoasă, dimineața și să dai peste ea abia pe la chindii. Eram cam dată peste cap, pentru că chiar și la 28 de ani nu te învață nimeni cum e să faci față primului tău născut, mai ales, dacă vrei să faci totul bine.

Ceea ce nu m-a învățat nimeni este că oricât de grea nu ar părea viața cu un nou membru în familie, totul revine pe făgașurile sale după primele luni și nu e decât o chestie de acomodare reciprocă. Și cel mai important, nu e obligator să renunți la lucrurile care îți fac plăcere și îți aduc o stare de bine, doar pentru că tu- super Mama grijulie, crede că pe copil îl deranjează dacă praful nu e șters de 3 ori pe zi, ori că nu ai făcut felul 1 și felul 2 la masă, ori că ai privit un video interesant în loc să stai cu ochii pe el în fiecare secundă.

Am început să mă simt mult mai bine și mai împăcată cu mine însămi când am reușit să fixez o rutină, cât de cât, posibil de menținut, care nu încurcă nici unui membru al familiei mele( e cu excepții, pentru că nimeni nu-i perfect și nici n-ar trebui să fim, mai ales că flexibilitatea este un atu puternic pentru mămici, atunci când imprevizibilul te urmărește de pretutindeni).

Așadar, am hotărât să împărtășesc cu voi ce cuprinde în general o zi obișnuită din viața mea de mamă, soție, fiică, soră și acum și blogger cu acte în regulă 😀

Dimineața

Nu întotdeauna reușesc, dar îmi place să mă trezesc cu vreo oră, două, înaintea tuturor, ca să savurez din liniștea casei, să îmi fac în tihnă „ritualul” nu prea complicat de îngrijire a feței, apoi îmi beau paharul cu apă rece . Acest pahar face minuni cu tenul tău, mai ales dacă ai un tip de ten uscat așa ca la mine, așa că, chiar dacă sunt mai uitucă un pic de felul meu, mă străduiesc să nu sar peste acest moment. Ar fi ideal dacă îl poți bea cu niște suc de lămâie proaspăt stors, dar cum Vladimir are un pic de reacție alergică la citrice, eu mă limitez la apa plată, Făcătoarea de minuni.

Și cât aștept să îmi fiarbă apa pentru ceai îmi scriu paginile mele de dimineață. Ce sunt paginile de dimineață? Este un fel de descărcare a creierului de toate reziduurile acumulate peste noapte, sau din ziua precedentă, care te ajută să vezi pe ce, de fapt, cheltuiești tu energia în tot timpul zilei. Am citit despre ele în cartea Juliei Cameron „Cum să eliberezi artistul din tine. Calea artistului către o creativitate superioară”.

img_20190110_230514~2

Regula e să scrii 3 pagini cap-coadă despre toooot ce-ți trece prin cap la momentul dat, ai putea să umpli paginile doar cu „vreau să dorm”, dacă asta îți ocupă creierul și nu-ți dă pace, într-un cuvânt : „eliberează-te!” (sau „free yourself” în limba omenească). Mie îmi par foarte utile și îmi place să le scriu.

Apoi pregătesc micul dejun, îmi petrec soțul la muncă și urmează Ora de curățenie. Sigur ar putea dura cu mult mai puțin, vreo 20 de minute ca să srâng paturile, să pun în ordine baia și bucătăria, dar, așa cum eu fac totul cu micul meu Ajutor Vladimir, păi toată treaba se cam întinde. Și se întinde plăcerea asta împreună cu jocuri, giugiuleli și chiote (ale lui de fericire, ale mele de frustrări :D), uneori încape aici și o plimbărică până la somnul lui de amiază și timpul meu de citit (în sfârșit!)

Miezul zilei

E de la sine înțeles că savurez acest somn binecuvântat al copilului meu (care poate dura cu ceva noroc și cu sânul meu alături până la 3 ore) cu nesaț. Și uite aici sistemul meu organizatoric o ia razna- nu știu de ce carte să mă apuc, pentru că mereu am începute câte vreo 3-4: să fie una de ficțiune, să fie nonfiction, să fie despre parenting, să fie de psihologie… ah, atâtea posibilități și atât de puțin timp! Și atunci rup 30 pagini din roman, 10 de parenting și un ochi îl arunc peste cartea nonfiction de pe noptieră.

Paf! Timpul s-a dus, Vladimir face ochii mari și reîncepe giugiuleala, prânzul, plimbarea, pregătirea, cu peripeții, a cinei, până vine tati de la muncă.

Seara

Serile sunt despre reîntregirea familiei 😀 apoi gura mea nu obosește să povestească toate lucrurile mărețe pe care am reușit să le facem peste zi împreună cu Vladimir. Și ca să mă liniștească, soțul meu mă trimite să fac baie cu multă spumă împreună cu amantul meu e-readerul (o minunăție a tehnologiei, vă zic eu, atâtea cărți care nu se udă încap în el!) urmează iarăși un mic ritual de îngrijire a feței și timpul cu jocuri pe covoraș și râsete cu băieții mei.

Cu puțin noroc Vladimir adoarme înainte de ora 10 seara, și atunci urmează să petrec o oră scriind ceva pentru blog, dacă nu am reușit să fac asta de dimineață.

Iată cam așa arată o zi din viața mea extrem de obișnuită și cu siguranță ca la multe mame. Dacă totuși ai găsit unele „trucuri” (tips&tricks) utile, care vor putea să îți îmbunătățească viața de zi cu zi, am să mă bucur foarte tare.

Și dacă tot vorbeam de începuturi, păi anul acesta vreau să îmi ofer șansa de a-mi organiza mult mai bine timpul, de a-mi face un plan al zilei, care să mă ajute să petrec timp calitativ cu piciul meu, dar în același timp să nu neglijez micile mele plăceri nevinovate (cetitul și scrierea :D) și să ofer mai mult alint corpului meu, sărmanul, eventual să merg la sală, măcar o dată pe săptămână (dar nu bag mâna în foc, deși aș fi foarte brăvuță dacă aș face-o)

Și pe final vreau să propun un exercițiu de imaginație: împarte o foaie în două, pe o parte scrie lucrurile pe care obișnuiești să le faci acum în rutina zilnică, pe cealaltă parte scrie ceea ce crezi că ai face zilnic, dacă ai avea, un milion de dolari, de exemplu, sau oricare sumă ți se pare respectabilă. Apoi compară aceste liste, dacă cea mai mare parte a lucrurilor coincid (diferența constând doar din calitatea sucului băut, sau dimensiunile frigiderului sau a casei în care locuiești) atunci, uraaaa ești un om fericit, pentru că alegerile tale sunt cele care te fac să fii mulțumit de ceea ce trăiești acum, fără să aștepți să se întâmple un „dacă” în viața ta (mai mult despre „sindromul” De-aș avea poți citi în articolul meu de mai înainte, cu același nume).

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

Curiozități de Femeie 😀

Mie îmi plac iernile reci cu zăpadă din plin, cu fulgi zugrăviți pe ferestre și frig trosnind într-un capăt de sobă. Probabil am în sânge chemarea la șezători lungi, cu cântec și depănarea amintirilor, ce merge la fix pe așa timp. Chemare pe care am moștenit-o de la străbuneii noștri, bănuiesc, pentru că vreau să stau lângă gura sobei și să fac ceva cu mâinile, să cos, să stau la sfat, și în cazul meu să scriu.

Îmi place cum curge lin scrisul pe foaia din fața mea, îmi place cum gândul meu prinde o formă fixă și pot să îi dau glas. Și tot mai mult mă întreb ce au simțit scriitorii aplecați la masa de scris, ce gânduri le scânteiau printre rânduri, ce dorințe și așteptări aveau când scriau.
Ce simte un scriitor când scrie?
Această întrebare îmi apare de fiecare dată când citesc o carte bună, ce mă face să îmi doresc să pătrund în capul celui ce i-a dat naștere, să văd cu ochii mei miracolul creării.
Îmi imaginez atunci că stau pitită într-un colț al camerei, invizibilă, inaudibilă și totuși capabilă să văd și să gust din focul care îl cuprinde pe autor când scrie. Încerc să ghicesc zumzetul chinuit al gândurilor, ce se zbat să se pună într-o ordine firească, care va atrage, apoi, mii de cititori asupra lor.
Îmi imaginez un teanc de cărți în jur: pe rafturi, pe masă și chiar pe jos într-o dezordine calculată parcă, hârtii mototolite, un creion ros la capăt și o mașină de scris în fața unei ferestre destul de mari, ca să lase atâta lumină cât să îmbrace atmosfera într-o întunecime misterioasă.
Acum nu cred că imaginea aceasta este una comună și obligatorie, o fi influența filmelor și cărților citite ce au zugrăvit per ansamblu o astfel de „aură”în jurul scriitorilor.

Și taaare mi-aș dori să aflu , cumva, cum se naște un personaj, cum este supus încercărilor, cum apar discuțiile, cum un om e deopotrivă și bun și rău, cum își păstrează obiectivitatea scriind despre tot felul de oameni?

Cum se scrie ?
Așa că dragi autori, dragi prieteni, lăsați în comentarii ce tabieturi aveți atunci când scrieți, sau în timpul oricărui alt proces de lucru la care țineți, haideți să îl numim act creator. Aveți vreo rutină specială, vreun lucru de care nu vă lipsiți atunci când faceți acel ceva?

Eu sunt extrem de curioasă să intru în culisele scrisului/actului de creație. Și mă întrebam mereu la ce-o fi gândit Dostoievski, ori Eliade,ori Preda,ori altcineva atunci când trecea în foi acele trăiri pe care aveam să le simțim și noi apoi sub pielea noastră.

HO,HO,HO, sau Florile Dalbe

Ufff, primul val a trecut!

Ufff, primul val a trecut! Ați simțit cum vi s-au zguduit ușile caselor de la cântecele cetelor de colindători??

Ați trecut prin stomăcel tot felul de gustoșenii: răcituri, sărmăluțe, chifteluțe, colăcei și dulciuri imposibil de refuzat? Sau salată boeuf? Sau „șuba” noastră specifică de sărbători cu maioneză din belșug, așa ca pancreasul nostru să nu se vadă din grăsimi până în postul Paștelui?

Pe mine valul nu prea m-a luat, de ce? Vă spun imediat.

Mie îmi plac tare sărbătorile de iarnă și noi sărbătorim Crăciunul pe stil vechi, pe 7 ianuarie, pentru că așa făceau buneii noștri, pentru că așa făceam când eram mici și sigur tradiția familiei noastre implica mersul în ospeție la bunei cu urarea simplă „să vă fie de bine cu sfânta zi de astăzi”, le sărutam mâna buneilor și ei erau mândri, erau fericiți. Nu mai zic de bucatele super gustoase pe care le pregăteam toți (copturi și multă carne pregătită în diverse moduri de ne lăsa gura apă, mai ales că mai țineam și un gram de post, atât cât ne supravegheau și pe noi părinții)

Acum părinții mei au devenit bunei și noi mergem acasă de Crăciun ca să le spunem lor aceleași urări și ei să se bucure de nepoți, care la rândul lor, se întrec în colinde și poezii ca să primească dulciuri. Cam așa e la mulți dintre noi, nu-i așa?

Dar nu despre asta voiam eu să discut cu voi astăzi, ci despre haosul mic ce ne cuprinde și ia amploare, cu  fiecare an tot mai mult, în ajunul sărbătorilor.

Rețelele de socializare au fost pline cu poze cu brazi, cu globuri și luminițe, cu Urări de Crăciun, pentru că  moldovenii sunt împrăștiați peste tot în lume și cel mai bine nouă ne reușește să ne adaptăm ( fără să ne rupem complet de rădăcini, sper eu). De asta noi avem câte două sărbători din fiecare . E un lucru bun sau rău, fiecare hotărăște pentru sine. Dar mă întreb ce valori și tradiții transmitem noi copiilor noștri?

Cetele cu colindători nu mai arată ca altădată, sunt preluate tradiții occidentale, iar ale noastre sunt uitate sau transformate în niște parodii. Colindele și urăturile de astăzi nu mai transmit vestea cea bună a Nașterii Mântuitorului, ci niște cuvinte repezite despre o cușmuliță a domnului, despre parlament, despre iarnă, covrigi și bani, nu neapărat în această ordine, dar total lipsite de vreun mesaj cât de cât aproape de cel inițial. Cel puțin așa impresie îmi lasă mie cei care vin la ușa noastră: să ne ureze și să ne semene de Crăciun și să ne colinde cu steaua de anul nou sau Sf. Vasile. O harababură.

Copiii nu știu că se umblă cu colindatul și steaua ca să se răspândească vestea Nașterii Domnului în noaptea de ajun a Crăciunului! (și nu a doua zi, cum se face azi), că se urează un an nou bogat în noaptea de anul nou (sau sf. Vasile) și se merge cu semănatul a doua zi și nu invers.

Copiii nu știu ce semnifică aceste urări și colinde, nu știu ce înseamnă cu adevărat aceste sărbători și ei le asociază cu un câștig de bani de buzunar.

Spuneți-mi că nu e așa, eu chiar aș vrea să nu fie adevărat și aceste rânduri să fie doar o părere strict subiectivă, rezultată din observațiile din blocul unde stau eu.

Am văzut multe postări frumoase pe Social Media, care cheamă la conștientizarea semnificației Crăciunului, ca acesta să nu fie numai despre ciorapii roșii atârnați la șemineu, sau cadouri scumpe cu care să ne lăudăm și filmul „Singur acasă” pe fundal. Și această inițiativă de a redescoperi Crăciunul este minunată- o susțin cu toată inima mea.

Iată de ce primul lucru pe care vreau să îl fac în noul an este să pornesc în vânătoarea de cărți despre tradiții și obiceiuri românești/moldovenești de sărbători, ca să pot transmite copilului meu valorile noastre cultivate din bătrâni.

Pentru că am descoperit că nici eu, spre marea mea rușine, nu prea știu colinde frumoase, cu mesaj profund, care să meargă la suflet, nu prea știu datinile străbune nu numai de Crăciun, dar de toate sărbătorile și noi AVEM sărbători frumoase. Altfel mă trezesc la Paște cu un Iepuraș la ușă și nu voi ști de unde s-a  luat acolo 😀

M-aș bucura dacă mă veți ajuta cu sugestii în acest sens, cu recomandări de cărți pentru copii și maturi despre tradițiile noastre.

Acum luăm aer în piept și așteptăm al doilea val de HO HO HO și Florile Dalbe 😀

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

Ce visăm astăzi?

Zilele trecute am dat peste un articol tare bunișor de la Mark Manson, care mi-a dat un pic de gândit și ,hey, dacă e pus creierul la lucru și rotițele se mișcă încetișor scârțâind, eu mă bucur că, poate, nu va rămâne atrofiat de la atâta nimică-facere, fiind în „concediu” de îngrijire a copilului, nu-i așa?

Voi știți ce zic 😀

Cine e Mark Manson? e tipul care a scris cartea „The Subtle Art of Not Giving a F*ck” (În română ar fi „Arta subtilă a nepăsării”). Cartea încă nu am citit-o, dar urmează , cu siguranță, pentru că fiind abonată la blogul său, dau peste unele gânduri care îmi vin pe plac. O descriere succintă găsiți aici.Și o puteți comanda online aici.

Pozitivismul exagerat nu e sănătos. Dacă faci o mască fericită și îți zici că totul va fi bine și că ești frumoasă așa cum ești , problemele nu vor dispărea ca prin minune. Și riști, de altfel, să explodezi de frustrări și supărări acumulate, doar pentru că nu ai gestionat la timp situația și ai ascuns adevăratele emoții sub fața fericită și pozitivă.

În articolul despre care vorbeam la început Mark deschide subiectul visurilor și a tendinței pur marketologice de a arunca în oameni sloganul: „Follow your dreams” și„become what you want”, pentru că fiecare își datorează sieși, în primul rând, dreptul la fericire prin visuri mari și scumpe și bla bla bla.

Și ce facem dacă visul e despre droguri? adică despre un stil de viață lipsit de griji, uitare de sine, un trai ușor pe spatele altora, sau dacă e despre parvenire și bogație peste noapte?

Ca să fiu pe deplin sinceră cu mine însămi, m-am regăsit într-o doză de pozitivizm la care chem prin postările mele (recitind „Cunoaște-te , femeie”, de exempu, văd o chemare spre cunoaștere, acceptare apoi autodepășire, sper că și voi vedeți asta), mă tem doar să nu exagerez.

Și ARTICOLUL lui Mark Manson e despre asta, despre extreme, despre hiperbolizarea „live your dream”, de care ar trebui să ne lipsim, cumva. Altfel, dacă nu atingi picul pe care „ești dator” să îl atingi, devii un ratat.

Whether it’s a new career, being the best-dressed person at a party, reaching enlightenment, or realizing a tryst with a woman halfway around the planet, we’re told that we owe it to ourselves to go out and get it, and we’re some type of failure if we don’t. 

Mark Manson

Mă întreb și eu cum am ajuns noi să nu mai simțim fericirea din lucrurile simple? să o condiționăm și să o legăm de niște scopuri, care, odată atinse, nu ne mai satisfac?

Cum să găsim echilibrul fin între dorința de a crește/ a te dezvolta ca personalitate și goana după visuri mari?

Nu știu cine a inventat expresia: „ai grijă ce îți dorești, căci ar putea să se împlinească”, dar cred că ar merge fix drept motto existențial al generațiilor ce urmează.

Uneori e mai bine să trăiești văsând, decât să-ți trăiești visul.

The reason not every fantasy should be pursued is because fantasies never have negative repercussions. Reality does. You’re able to feel fear and terror without ever actually being in danger. You can feel excitement and adrenaline without ever actually risking anything.

Mark Manson

Abia aștept să fac rost și de cartea lui Mark Manson, ca să revin apoi cu o părere mai amplă despre el, între timp îl văd ca pe un om cu picioarele ancorate în realitate, ce încearcă să ne ancoreze și pe noi.