Cine e cea mai bună mamă?

Competiția pentru cea mai bună mamă începe încă de la conceperea copilului.

Se pun pe cântar vârsta (dacă îl faci la 20 e mai bine decît la 30), modalitatatea (pe cale naturală sau însămânțarea artificială) și da! cât de repede ai prins sarcina. Dacă ai mers pe căi ocolite(artificial) sau ai umblat pe la doctori după tratamente ești automat trecută pe o listă roșie a femeilor „de treabă”, fiindcă tu n-ai avut grijă de tine, sau ai umblat cu „brăduțul” și acum ți s-au stricat jucăriile și desigur toată lumea îți aruncă priviri compătimitoare, te jălesc, dar te bărfesc pe la spate, că na! Nici un copchil nu poți face ca oamenii.

Dacă faci un copil pe cale obișnuită, de tinerică, ești privită din altă perspectivă: la făcut copchii toți se pricep, nu trebuie mare școală sau ia′ uite și la ăștia știu cum să se înmulțească, dar ce fel de mamă îi ea dacă nu știe chinul așteptării.

Noi suntem o specie la care sentimentul de vină apare foarte ușor (dacă ai o minte unde acesta poate fi sădit) și cu câteva cuvinte aruncate din „bunăvoință”sau din tendința de a se autovictimiza (care, de altfel, este o altă trăsătură puternică la moldoveni, mai ales) de alte mame, rude, străini, mari gânditori și influenseri de genul: „ei, iaca ție ți-i ghini, ai născut/făcut ușor, da′ eu!…”multe mame gândesc că sunt mai puțin mame dacă nu au avut de pătimit, sau dacă au pătimit diferit.

Competiția pentru cea mai bună mamă continuă cu nașterea copilului. Sau mai bine spus, cursa pentru cea mai adevărată mamă. Se consideră o ”mamă mai adevărată” cea care alege să nască natural decât cea care a născut cu cezariană, cea care a suportat durerile facerii fără anestezie este indubitabil o mamă mai adevărată decât cea care a ales o epidurală. Cea care alăptează este o femeie eroină și o mamă net superioară  celor ce hrănesc cu formule praf. Și nu vorbesc acum despre beneficiile sau complicațiile unei alegeri sau altei. Vorbesc strict despre prejudecățile ce iau naștere în capul nostru, despre degetul acuzator ce se ridică, aproape fără să vrem spre altfel de mame, spre alte mame în general. Și spun asta pentru că astfel de prejudecăți se nășteau în capul meu, până nu demult. Și asta doar pentru că fiecare dintre noi are nevoie de validarea emoțiilor, avem nevoie să ni se spună că tot amalgamul de emoții ce vin cu schimbările hormonale și nu numai, sunt normale. Avem nevoie de comunicare, numai că noi, multe dintre noi, nu știm să o facem.

Așa că competiția va continua și atunci când una dintre noi va avea curajul să recunoască că are/ a avut o depresie postnatală, cu siguranță se vor găsi alte ”mame eroine” ce vor lua în zeflemea, vor râde, vor judeca poate și vor plesni din palme a nedumerire: „ei, doamne, de mă iartă ce fel de depresie, iaca mamele noastre nu au mai știut de depresie că au spălat și călcat la pelinci…” sau „când vă aud că aveți timp de depresie…” sau „de ghini ce vă este vi se ridică la cap și deam′ vi se năzăresc depresii…”. Ori, cealaltă extremă apare când unele mame te privesc rece cu întrebarea în ochi: „ce fel de mamă ești tu dacă nu ai avut nopți nedormite, pungi sub ochi, țipete la miez de noapte, colici și o depresie de toată frumusețea?”.

Dar oare în asta se măsoară maternitatea? și trebuie ea oare măsurată, cântărită? Suntem mame și punct. Ne iubim copiii și cu siguranță fiecare dintre noi face tot posibilul ca ei să fie bine.

Ceva timp în urmă, bloggerița Diana Ivanov a lansat un hashtag #eusuntfemeieelefant pentru a arăta că noi femeile putem fi solidare, putem fi tolerante și putem să ne susținem reciproc atunci când suntem în perioada cea mai vulnerabilă, când devenim mame. A fost o inițiativă tare frumoasă și mi-ar plăcea să o continuăm și să renunțăm la cursa pentru cea mai bună mamă. Să nu mai judecăm mamele ce dau mâncare din borcănaș și nu o prepară singure, la aburi, fără zahăr și fără conservanți. Să nu mai privim cu reproș mamele ce și-au lăsat copilul să bea o gură de Cola, să nu mai privim de sus mamele care nu-și pot liniști copilul la terenul de joacă și îl târâie țipând în brațele lor.

Și în același timp să oferim ajutor, susținere, un cuvânt bun dacă se cere, un zâmbet, o privire caldă. Dacă vedem că greșește și știm precis că asta va dăuna copilului sau ei însăși, atunci să punem umărul și să intervenim cu BLÂNDEȚE. Fiecare dintre noi poate avea o zi proastă, fiecare poate claca, și în aceste momente putem da dovadă de omenie, fie ținându-ne nasul în cartea noastră, fie punându-l la bătaie asumat și cu bunăvoință.

Dacă v-a plăcut acest text și vreți să-l transmiteți mai departe cu un share, vă voi fi recunoscătoare.

Haideți să fim mai buni! Vă cuprind de la distanță!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s