Reprezentativ

Cine e cea mai bună mamă?

Competiția pentru cea mai bună mamă începe încă de la conceperea copilului.

Se pun pe cântar vârsta (dacă îl faci la 20 e mai bine decît la 30), modalitatatea (pe cale naturală sau însămânțarea artificială) și da! cât de repede ai prins sarcina. Dacă ai mers pe căi ocolite(artificial) sau ai umblat pe la doctori după tratamente ești automat trecută pe o listă roșie a femeilor „de treabă”, fiindcă tu n-ai avut grijă de tine, sau ai umblat cu „brăduțul” și acum ți s-au stricat jucăriile și desigur toată lumea îți aruncă priviri compătimitoare, te jălesc, dar te bărfesc pe la spate, că na! Nici un copchil nu poți face ca oamenii.

Dacă faci un copil pe cale obișnuită, de tinerică, ești privită din altă perspectivă: la făcut copchii toți se pricep, nu trebuie mare școală sau ia′ uite și la ăștia știu cum să se înmulțească, dar ce fel de mamă îi ea dacă nu știe chinul așteptării.

Noi suntem o specie la care sentimentul de vină apare foarte ușor (dacă ai o minte unde acesta poate fi sădit) și cu câteva cuvinte aruncate din „bunăvoință”sau din tendința de a se autovictimiza (care, de altfel, este o altă trăsătură puternică la moldoveni, mai ales) de alte mame, rude, străini, mari gânditori și influenseri de genul: „ei, iaca ție ți-i ghini, ai născut/făcut ușor, da′ eu!…”multe mame gândesc că sunt mai puțin mame dacă nu au avut de pătimit, sau dacă au pătimit diferit.

Competiția pentru cea mai bună mamă continuă cu nașterea copilului. Sau mai bine spus, cursa pentru cea mai adevărată mamă. Se consideră o ”mamă mai adevărată” cea care alege să nască natural decât cea care a născut cu cezariană, cea care a suportat durerile facerii fără anestezie este indubitabil o mamă mai adevărată decât cea care a ales o epidurală. Cea care alăptează este o femeie eroină și o mamă net superioară  celor ce hrănesc cu formule praf. Și nu vorbesc acum despre beneficiile sau complicațiile unei alegeri sau altei. Vorbesc strict despre prejudecățile ce iau naștere în capul nostru, despre degetul acuzator ce se ridică, aproape fără să vrem spre altfel de mame, spre alte mame în general. Și spun asta pentru că astfel de prejudecăți se nășteau în capul meu, până nu demult. Și asta doar pentru că fiecare dintre noi are nevoie de validarea emoțiilor, avem nevoie să ni se spună că tot amalgamul de emoții ce vin cu schimbările hormonale și nu numai, sunt normale. Avem nevoie de comunicare, numai că noi, multe dintre noi, nu știm să o facem.

Așa că competiția va continua și atunci când una dintre noi va avea curajul să recunoască că are/ a avut o depresie postnatală, cu siguranță se vor găsi alte ”mame eroine” ce vor lua în zeflemea, vor râde, vor judeca poate și vor plesni din palme a nedumerire: „ei, doamne, de mă iartă ce fel de depresie, iaca mamele noastre nu au mai știut de depresie că au spălat și călcat la pelinci…” sau „când vă aud că aveți timp de depresie…” sau „de ghini ce vă este vi se ridică la cap și deam′ vi se năzăresc depresii…”. Ori, cealaltă extremă apare când unele mame te privesc rece cu întrebarea în ochi: „ce fel de mamă ești tu dacă nu ai avut nopți nedormite, pungi sub ochi, țipete la miez de noapte, colici și o depresie de toată frumusețea?”.

Dar oare în asta se măsoară maternitatea? și trebuie ea oare măsurată, cântărită? Suntem mame și punct. Ne iubim copiii și cu siguranță fiecare dintre noi face tot posibilul ca ei să fie bine.

Ceva timp în urmă, bloggerița Diana Ivanov a lansat un hashtag #eusuntfemeieelefant pentru a arăta că noi femeile putem fi solidare, putem fi tolerante și putem să ne susținem reciproc atunci când suntem în perioada cea mai vulnerabilă, când devenim mame. A fost o inițiativă tare frumoasă și mi-ar plăcea să o continuăm și să renunțăm la cursa pentru cea mai bună mamă. Să nu mai judecăm mamele ce dau mâncare din borcănaș și nu o prepară singure, la aburi, fără zahăr și fără conservanți. Să nu mai privim cu reproș mamele ce și-au lăsat copilul să bea o gură de Cola, să nu mai privim de sus mamele care nu-și pot liniști copilul la terenul de joacă și îl târâie țipând în brațele lor.

Și în același timp să oferim ajutor, susținere, un cuvânt bun dacă se cere, un zâmbet, o privire caldă. Dacă vedem că greșește și știm precis că asta va dăuna copilului sau ei însăși, atunci să punem umărul și să intervenim cu BLÂNDEȚE. Fiecare dintre noi poate avea o zi proastă, fiecare poate claca, și în aceste momente putem da dovadă de omenie, fie ținându-ne nasul în cartea noastră, fie punându-l la bătaie asumat și cu bunăvoință.

Dacă v-a plăcut acest text și vreți să-l transmiteți mai departe cu un share, vă voi fi recunoscătoare.

Haideți să fim mai buni! Vă cuprind de la distanță!

Reprezentativ

Micile noastre lucruri mari

Rutina noastră de dimineață sau de peste zi este suma acelor lucruri mărute pe care le repetăm zi de zi ca un automat dar, fără de care ziua noastră nu ar fi completă, sau noi nu am funcționa la cel mai înalt nivel.

Începuturile sunt întotdeauna frumoase și înălțătoare când crezi că poți atinge tot ce ți-ai dorit vreodată: e suficient să încerci doar, îți amintești atunci, ți se mai dă o șansă!

Fie e vorba despre un început de an, un început de carieră, de viață de familie, sau un început de săptămână, o nouă zi din viața noastră, este un motiv să spunem mulțumesc pentru mica șansă de a face lucrurile frumos, cum trebuie. Nu-i așa?

Și lucrurile mari încep de la cele mai mici amănunte. Rutina zilnică, de exemplu. Citisem mai înainte ceva despre faptul că deprinderile noastre sunt cele care , în definitiv, ne ghidează cursul și numai de noi depinde dacă acesta este unul de succes sau nu chiar.
Rutina noastră de dimineață, sau de peste zi este suma acelor lucruri mărunte pe care le repetăm zi de zi ca un automat dar, fără de care, ziua noastră nu ar fi completă, sau noi nu am funcționa la cel mai înalt nivel.

Cu ce vă începeți voi diminețile?

Pentru mine încă este un mic haos de dimineață, pentru că noi cu Vladimir avem program liber toată ziua :D, de aceea nu este ceva grav dacă nu apucăm să mâncăm fix la 7 sau 8 dimineața, sau dacă jocul ne fură din primele clipe ale dimineții, când ne trezim și avem poftă să facem o tăvăleală prin perne și să ne alintăm un pic încă în pijamale.

Dar simt nevoia să fiu mai organizată, simt că nu reușesc să fac tot ce vreau peste zi, pentru că e cam complicat să faci de mâncare, de exemplu, într-o oră, când ai toată vremea pe cineva legat de fusta ta, care e dornic să facă fix ceea ce faci tu, să bată cu lingura fix în cratița de pe foc, nu în alta goală, că e prea lipsit de „action” și adrenalină altfel 😀

Ei, și cum ziceam: am nevoie să îmi planific mai bine timpul. Niciodată nu am fost prea pricepută în a construi tabele și planuri și a împărți ziua pe bucăți bine definite, oricum planurile mele de acasă nu coincideau cu cele de la târg, dar lucrurile s-au îmbunătățit, oarecum, atunci când am început să muncesc ca reprezentant medical. Atunci am devenit un pic mai conștiincioasă, îmi făceam planul muncii din timp și mă străduiam să îl respect, alegeam locurile pe care le vizitam ca să fie „într-un drum”, pe scurt, ca la carte.

Apoi am devenit mamă și spiritul meu organizatoric s-a ramolit, bietul de el, pentru că funcționam bazându-mă doar pe instinct și pe ceea ce îmi spunea el că e prioritar la momentul respectiv. Puteam să renunț la spălatul veselei, sau la strânsul cu aspiratorul, sau la cafeaua mea de dimineață, dacă cel mic avea nevoie de mine: eram la ordinile lui în fiecare minută. Eu chiar știu cum e să îți facă soțul o cafea cu lapte gustoasă, dimineața și să dai peste ea abia pe la chindii. Eram cam dată peste cap, pentru că chiar și la 28 de ani nu te învață nimeni cum e să faci față primului tău născut, mai ales, dacă vrei să faci totul bine.

Ceea ce nu m-a învățat nimeni este că oricât de grea nu ar părea viața cu un nou membru în familie, totul revine pe făgașurile sale după primele luni și nu e decât o chestie de acomodare reciprocă. Și cel mai important, nu e obligator să renunți la lucrurile care îți fac plăcere și îți aduc o stare de bine, doar pentru că tu- super Mama grijulie, crede că pe copil îl deranjează dacă praful nu e șters de 3 ori pe zi, ori că nu ai făcut felul 1 și felul 2 la masă, ori că ai privit un video interesant în loc să stai cu ochii pe el în fiecare secundă.

Am început să mă simt mult mai bine și mai împăcată cu mine însămi când am reușit să fixez o rutină, cât de cât, posibil de menținut, care nu încurcă nici unui membru al familiei mele( e cu excepții, pentru că nimeni nu-i perfect și nici n-ar trebui să fim, mai ales că flexibilitatea este un atu puternic pentru mămici, atunci când imprevizibilul te urmărește de pretutindeni).

Așadar, am hotărât să împărtășesc cu voi ce cuprinde în general o zi obișnuită din viața mea de mamă, soție, fiică, soră și acum și blogger cu acte în regulă 😀

Dimineața

Nu întotdeauna reușesc, dar îmi place să mă trezesc cu vreo oră, două, înaintea tuturor, ca să savurez din liniștea casei, să îmi fac în tihnă „ritualul” nu prea complicat de îngrijire a feței, apoi îmi beau paharul cu apă rece . Acest pahar face minuni cu tenul tău, mai ales dacă ai un tip de ten uscat așa ca la mine, așa că, chiar dacă sunt mai uitucă un pic de felul meu, mă străduiesc să nu sar peste acest moment. Ar fi ideal dacă îl poți bea cu niște suc de lămâie proaspăt stors, dar cum Vladimir are un pic de reacție alergică la citrice, eu mă limitez la apa plată, Făcătoarea de minuni.

Și cât aștept să îmi fiarbă apa pentru ceai îmi scriu paginile mele de dimineață. Ce sunt paginile de dimineață? Este un fel de descărcare a creierului de toate reziduurile acumulate peste noapte, sau din ziua precedentă, care te ajută să vezi pe ce, de fapt, cheltuiești tu energia în tot timpul zilei. Am citit despre ele în cartea Juliei Cameron „Cum să eliberezi artistul din tine. Calea artistului către o creativitate superioară”.

img_20190110_230514~2

Regula e să scrii 3 pagini cap-coadă despre toooot ce-ți trece prin cap la momentul dat, ai putea să umpli paginile doar cu „vreau să dorm”, dacă asta îți ocupă creierul și nu-ți dă pace, într-un cuvânt : „eliberează-te!” (sau „free yourself” în limba omenească). Mie îmi par foarte utile și îmi place să le scriu.

Apoi pregătesc micul dejun, îmi petrec soțul la muncă și urmează Ora de curățenie. Sigur ar putea dura cu mult mai puțin, vreo 20 de minute ca să srâng paturile, să pun în ordine baia și bucătăria, dar, așa cum eu fac totul cu micul meu Ajutor Vladimir, păi toată treaba se cam întinde. Și se întinde plăcerea asta împreună cu jocuri, giugiuleli și chiote (ale lui de fericire, ale mele de frustrări :D), uneori încape aici și o plimbărică până la somnul lui de amiază și timpul meu de citit (în sfârșit!)

Miezul zilei

E de la sine înțeles că savurez acest somn binecuvântat al copilului meu (care poate dura cu ceva noroc și cu sânul meu alături până la 3 ore) cu nesaț. Și uite aici sistemul meu organizatoric o ia razna- nu știu de ce carte să mă apuc, pentru că mereu am începute câte vreo 3-4: să fie una de ficțiune, să fie nonfiction, să fie despre parenting, să fie de psihologie… ah, atâtea posibilități și atât de puțin timp! Și atunci rup 30 pagini din roman, 10 de parenting și un ochi îl arunc peste cartea nonfiction de pe noptieră.

Paf! Timpul s-a dus, Vladimir face ochii mari și reîncepe giugiuleala, prânzul, plimbarea, pregătirea, cu peripeții, a cinei, până vine tati de la muncă.

Seara

Serile sunt despre reîntregirea familiei 😀 apoi gura mea nu obosește să povestească toate lucrurile mărețe pe care am reușit să le facem peste zi împreună cu Vladimir. Și ca să mă liniștească, soțul meu mă trimite să fac baie cu multă spumă împreună cu amantul meu e-readerul (o minunăție a tehnologiei, vă zic eu, atâtea cărți care nu se udă încap în el!) urmează iarăși un mic ritual de îngrijire a feței și timpul cu jocuri pe covoraș și râsete cu băieții mei.

Cu puțin noroc Vladimir adoarme înainte de ora 10 seara, și atunci urmează să petrec o oră scriind ceva pentru blog, dacă nu am reușit să fac asta de dimineață.

Iată cam așa arată o zi din viața mea extrem de obișnuită și cu siguranță ca la multe mame. Dacă totuși ai găsit unele „trucuri” (tips&tricks) utile, care vor putea să îți îmbunătățească viața de zi cu zi, am să mă bucur foarte tare.

Și dacă tot vorbeam de începuturi, păi anul acesta vreau să îmi ofer șansa de a-mi organiza mult mai bine timpul, de a-mi face un plan al zilei, care să mă ajute să petrec timp calitativ cu piciul meu, dar în același timp să nu neglijez micile mele plăceri nevinovate (cetitul și scrierea :D) și să ofer mai mult alint corpului meu, sărmanul, eventual să merg la sală, măcar o dată pe săptămână (dar nu bag mâna în foc, deși aș fi foarte brăvuță dacă aș face-o)

Și pe final vreau să propun un exercițiu de imaginație: împarte o foaie în două, pe o parte scrie lucrurile pe care obișnuiești să le faci acum în rutina zilnică, pe cealaltă parte scrie ceea ce crezi că ai face zilnic, dacă ai avea, un milion de dolari, de exemplu, sau oricare sumă ți se pare respectabilă. Apoi compară aceste liste, dacă cea mai mare parte a lucrurilor coincid (diferența constând doar din calitatea sucului băut, sau dimensiunile frigiderului sau a casei în care locuiești) atunci, uraaaa ești un om fericit, pentru că alegerile tale sunt cele care te fac să fii mulțumit de ceea ce trăiești acum, fără să aștepți să se întâmple un „dacă” în viața ta (mai mult despre „sindromul” De-aș avea poți citi în articolul meu de mai înainte, cu același nume).

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

Între Mediu și Special

Când apar copiii, noi părinții ne transformăm, fără să realizăm acest lucru sau relizându-l parțial. Multe din paradigmele sau regulile de viață de până la copii devin altfel, se schimbă sau sunt anulate.

Și cel mai important este că fiecare părinte își vede copilul ca pe cel mai bun, cel mai deștept, cel mai talentat, cel mai frumos. Partea asta subiectivă, care este o trăsătură normală, scoate din noi cântarul cu care cântărim orice capacitate a copilului nostru și o comparăm cu a celor din jur.

De când am devenit mamă mă gândesc foarte mult la propria copilărie, la cum părinții noștri încercau să ne stimuleze încrederea în sine, spunându-ne cât de deosebiți suntem și cum, în același timp, ne uniformizau cu societatea pentru că trebuia să fim „în rând cu lumea”.

Acum odată cu ivirea  mai multor posibilități de dezvoltare, creștere a talentelor copiilor noștri- cursuri de limbi străine, școli de dans și gimnastică, cluburi sportive ce sunt gata să ofere copiilor lecții de la vârste foarte fragede- ca să nu scăpăm timp prețios și să începem cât mai devreme „o carieră de succes”, devine și mai mare prăpastia dintre a corespunde unei normalități medii și de a fi deosebit, unic, cel mai bun.

Se pune tot mai multă presiune pe copii, în încercarea de a le umplea tot timpul cu activități de diverse feluri și presiune asupra părinților- pentru că în caz că nu le oferi copiilor aceste posibilități, te simți tu ca un ratat și copilul tău va deveni și el unul sau nu va deveni nimic , pentru că ai scăpat șansa de a dezvolta în el un Einstein Un Mozart, un VAN Gogh etc.

Noua normalitate este să fii cel mai bun. La școală se pun standarde de evaluare a copiilor, dar se cere originalitate în idei, creativitate (ceea ce, de fapt este un lucru bun, dacă nu ar fi disonanța cognitivă între standarde pentru toți și unicitate în abordare).

Noi părinții știm pe de o parte, că toți copii sunt diferiți, că au ritmurile și modurile lor de dezvoltare, dar tindem să-i împingem din spate pentru a fi la înălțimea așteptărilor celorlalți sau ale nostre- așteptări exagerate de multe ori.

Ne gândim că tot ce este mai important pentru copil este să fie sănătos, dar în același timp suntem nemulțumiți și dezamăgiți că acesta nu vrea să vorbească 5 limbi odată, că nu a început să scrie până la 2 ani și să compună poezii până la 4.

Pe de o parte ne vedem propriul copil ca fiind unic, diferit, îl privim cum doarme și tot ce ne dorim este să-l vedem mereu așa liniștit și fericit. Dar tot noi îl impunem să îmbrace haine obișnuite, să se comporte după norme învechite, să nu se plângă de tonul nostru autoritar, să fie curat și îngrijit, să se poarte frumos, ca să nu ne râdă lumea, să nu ne arate cu degetul, să nu nimerim în situații neplăcute.

Le cerem să se uniformizeze în tabloul lumii, să devină mici și cenușii, dar totuși le repetăm cât de mari și importanți pot crește.

Copiii noștri sunt cei care vor fi crescuți la granița dintre autoritate și libertate pentru că noi, ca părinți, suntem prima generație ce își pune întrebări despre cum un cuvânt de azi va avea un „recul” pe termen lung în viața copilului.

În același timp noi tot suntem împinși de o dorință, firească probabil, de a ne vedea copilul pe cele mai înalte culmi.

E normal să îți încurajezi copilul, să vezi punctele lui forte și să le scoți în evidență, să găsești în ochii lui licărul de entuziasm și să îl menții cu laude. Totul este să nu cădem în extremă și să exagerăm cu cerințele, să nu uităm de etapele normale de dezvoltare ale copilului, să nu uităm de joacă, să nu uităm de ritmurile diferite de dezvoltare și de necesitatea copilului de a face niște geșeli, de a se lovi și a se ridica singur (nu doar într-un sens direct). Și iată la acest capitol tare vreau să vă recomand cartea „Să-i învățăm pe copii să gândească” de Darleene Sweetland și Ron Stolberg. Găsiți cartea aici și aici

„În capcana presiunii este vorba,de fapt, despre părinți care vor să facă tot ce le stă în putere pentru a-și ajuta copiii să aibă succes și să fie fericiți. ceea ce se pierde adesea din vedere este faptul că, din multe puncte de vedere, reușita și fericirea copiilor noștri se dezvoltă pe baza unui sentiment de încredere și mândrie.”

În aceeași ordine de idei am citit mai înainte un articol bunișor al lui Mark Manson „A fi special nu-i chiar atât de special/Being special isn′t so special”, care pune întrebări despre goana noastră de a părea unici în detrimentul fericirii simple de a fi ca toți. Dă de gândit, nu-i așa?

Și întrebarea cheie rămâne cum să găsim calea de mijloc? Cum să nu forțăm copiii prea mult ș nici să nu fim delăsători? Cum să credem în copiii noștri fără să scoatem din deget talente inexistente? Cum să educăm oameni buni, ce vor respecta normele sociale fără să fie șterși/ inhibați/ uniformizați de acestea?

Cine poate ști care e limita între media acceptabilă, pe care poate merge orice om respectabil și mediocritate, de care ne temem toți?

Iată la aceste întrebări urmează să răspundă fiecare dintre noi așa cum poate, așa cum îi dictează gândirea critică. Dar dacă ne punem astfel de întrebări deja e de bine, zic eu.

Scrieți în comentarii cum e la voi cu dualismul acesta, între mediu și special, în care ne creștem copiii. Voi fi recunoscătoare pentru idei și gânduri împărtășite.  

inserează imaginea ta aici

Ce înseamnă aparențele pentru fiecare dintre voi?

Ce înseamnă să arăți bine?/ să dai bine în fața cuiva / în fața lumii?

Eu nu am pus niciodată prea mare preț pe aparențe, adică nu pot să spun că sunt neîngrijită , că nu-mi place să arăt bine, să mă îmbrac frumos, să îmi fac o coafură frumoasă. Ba da! Îmi place la nebunie, numai că eu altfel prioretizez lucrurile.

De mică mama mă mai bătea la cap: ai grijă cum ieși din casă, mai piaptănă părul cela, sau nu îmbrăca puloverul ăsta că e vechi sau vezi că acolo o să fie multă lume, trebuie să te îmbraci frumos ca să nu ne arate lumea cu degetul.

Da ′ iaca pentru mine „lumea” ceea care m-ar fi arătat cu degetul nu avea prea mare importanță. 😀

Îmi era infinit mai important să petrec timpul citind sau privind vreun film decât să mă chinuiesc să aleg ținutele sau să îmi fac părul. Pentru ce? Sau pentru cine, mai ales că tot mama a fost cea care ne repeta mereu că noi suntem frumoase așa cum suntem.

Numai că lecțiile din copilărie ne rămân adânc încrustate în memorie și de aici pornesc numeroase complexe pe care le luăm cu noi în lumea mare.

Creștem fete care vor considera că fără niște tocuri și ruj nu vor putea cuceri lumea. Creștem băieți ce văd bărbăția în ascunderea lacrimilor și înghițirea frustrărilor. Creștem copii cu etichete.

Și iată-mă-s astăzi , incapabilă să fac stories-uri pe instagram pentru că nu știu ce o să zică lumea despre mine, și dornică să fiu așa cum sunt fără să mă îmbrac cumva special, să mă machiez sau să fac buze de rățușcă ca să fiu apreciată.

Zilele trecute am prins o discuție în care o doamnă își argumenta alegerea tocurilor pentru că ”mama i-a spus să fie frumoasă mereu”. Și mă gândesc, ce povară a pus pe umerii fetiței acea mamă. Ori poate mamei, văzând că fica arată aranjată și gătită, îi era mai ușor să vadă o imagine perfectă a vieții fiicei sale și nu i-a pus niciodată acele întrebări, incomode poate: ți-e bine, ai nevoie de ceva, ești fericită, ai nevoie de sprijin?, întrebări pe care orice copil ar vrea să le audă. Este mai ușor să acceptăm imaginea și să credem că totul e bine, decât să ne cunoaștem și să ne vedem propriile frici, sau pe cele ale copiilor noștri.

Suntem generația care ne permitem să ne analizăm și să ne vedem complexele, suntem cei care au șansa să se studieze, să găsescă răspunsuri la ceea ce îi doare de ani de zile și să nu permită repetarea greșelilor în creșterea copiilor.

Începem simplu, de la acceptare, de la recunoașterea lacunei. Apoi, descâlcind firele vom ajunge (sper) la o îndepărtare a problemei.

E bine, oare, să ne punem măști? Și care este calea spre autoacceptare?

Mulți/toți vorbesc despre asta și cine, oare,o face cu adevărat? Doar, noi vedem un feed plin cu imagini desprinse din povești, cu texte inspiraționale gen ”iubește-te pe tine însuți/însăți” ,sau „am învățat să mă accept așa cum sunt, sun împăcat/ă cu mine însumi/însămi” și cei care privesc aceste imagini se gândesc doar atât: „sigur, lor le vine ușor să se iubească ia′n te uită cum arată/ce job bun are etc.”

Este important, să creștem încrederea în copii noștri, ca ei să nu se simtă împovărați de măști și imagini care îi încătușează și le limitează libertatea de a ieși de sub tipare.

Este important să nu mai punem etichete- fetele sunt prințese și băieții sunt prinți. NU – ei sunt mult mai mult decât atât.

Este important să ne susținem emoțional reciproc-să nu mai arătăm cu degetul când cel mic face o greșeală: fie nu poate ține lingura, fie nu poate merge pe o bicicletă, sau vrea în brațe la mami, sau are nevoie de ajutor când merge la baie, nu mai spunem „rușine, că ești băiat/fetiță mare”. Cine hotărăște că e greșit să ceri ajutor, cine hotărăște că ești prea mare pentru a fi ținut în brațe, pentru a fi iubit și alintat?

Este important să învățăm să fim empatici și susținători cu cei mai puțin norocoși, cu cei care cer sprijin, cu cei care vor să învețe să facă lucruri bune, dar se împiedică.

Și în final, este important să putem vorbi despre complexele noastre ca să nu le lăsăm moștenire copiilor noștri.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

3 Copeici din #carantină

Sfatul principal când te apuci de scris este să te deconectezi de la toate susrsele care te-ar putea sustreage, să te izolezi undeva unde e comod și  nu prea, ca să nu vrei să dormi mai mult decât să vrei să scrii.

Ok, acum încercați să faceți asta când ai acasă un copil de aproape 3 ani și un soț ce lucrează în camera alăturată și care periodic vrea o cafea.

Biroul meu este masa de la bucătărie, am cărți împrăștiate prin toată casa, dulapurile au sertarile de sus pline cu nimicurile mele pe care sper să nu le ajungă Vlăduț, când am nevoie de ceva încerc să îmi amintesc unde am ascuns acel lucru ( și nu e ușor să îți amintești ceva în al treile trimestru de sarcină 🙂 ).

Ca să am momentul meu de singurătate (deși acum am mereu pe cineva care mi se vârcolește sub inimă), mă trezesc mai devreme cu o oră sau două (dacă nu mă las înghițită de plapuma caldă și de lenea mea cea de toate zilele) decât toți ai casei, vin la mine în birou după ce îmi pun un  gram de cremă pe față și încerc să scriu.

Am deschis această pagină goală de vreo 20 de ori până acum și tot de atătea ori un pitic din mintea mea  juca pe coarda mea sensibilă: „ei și ce ai de spus acum? Vezi că s-au spus și s-au scris toate ideile tale cât ai stat tu liniștită în pat?”. Încerc să alung acest bâzâit monoton și nesfârșit cu o gură de cafea cu lapte și îmi plimb degetele pe tastatură. Pentru mine începuturile sunt magice. Îmi place să cred că orice va crește de sub degetele mele va ajunge la o inimă undeva într-un colț al internetului și iată așa pas cu pas voi schimba lumea.

După primele rânduri îmi dau seama că poate m-am pripit cu așteptările mele, că e greu să rămâi focusat, că poate piticul are dreptate și că tot ce s-ar fi putut de scris, deja a fost făcut cu mai mult suflet poate și mult mai inspirat, de minți mai strălucite decât umila mea persoană. Și apoi aud pașii lui Vlăduț, care vine entuziasmat direct din somn la mine în brațe și întreabă „te faci?” , iar asta este suficient ca tot ce făcusem să devină irelevant și să mă apuc de jobul meu de mamă full time acum.

Astăzi sper să reușesc să spun mai multe până aud pașii micuți pe covoraș.

Voiam să vă vorbesc despre cum să nu înnebunești în carantină. 😀

Nu e greu, imaginați-vă că sunteți într-un concediu de îngrijire a copilului, că încă nu aveți cărucior cu care să ieșiți afară, că locurile pe care le puteți vedea de la balcon sunt  cele mai frumoase și că cel mai bun lucru la moment este că bebelușul (cel imaginar pe care l-ați născut recent și ați făcut o treabă bună cu asta, și care este de fapt sănătatea celor dragi din casă) este bine, este așa cum vi-l doreați.

Acum trec la 3 sfaturi pe care poate să le aplice fiecare dintre noi fără prea multe greutăți:

  1.  Scrie. Tot ce îți trece prin cap, toate năzbâtiile făcute de copil, de câine, de cei de acasă, documentează tot. Nu trebuie să fii Dostoievski ca să poți așterne pe hârtie propriile gânduri, frici , trăiri, frustrări, amintiri, orice te neliniștește sau te bucură. Scrie. Dacă ai un pix și un caiet ești salvat. Despre beneficiile scrisului de mână vorbesc și psihologii, neurologii (vedeți aici un articol în acest sens), iar eu pot doar să spun că pe mine scrisul mă ajută să mă descarc emoțional, să îmi las bagajul de frustrări și complexe pe hârtie și să mă întorc la viața mea cu o altă față, să fiu mai calmă și mai bună cu mine și cu cei din jur.

Despre obiceiurile mele de scris și despre cum am ajuns să le am am mai făcut un articol- Micile noastre lucruri mari . E scris mai demult dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult pentru mine de atunci, doar că am mai multe jurnale , cred 😀

  1. Citește. Știu că nu toți sunt obișnuiți cu cititul în fiecare zi (aici nu pun la socoteală răsfoitul Facebook-ului sau Instagram-ului, asta trece în categoria acumularea de balast informațional, deci nu se pune), mulți preferă să privească filme decât să piardă timp cu cititul ista plicticos. Dar acum e momentul să facem un exercițiu de voință și să începem cu puțin, câteva rânduri în fiecare zi. Găsește o carte (nu o lua deodată cu nonfiction-ul sau cu psihologie decât dacă asta vrei cu adevărat), un roman, o poveste bună care îți va deschide gustul pentru lectură ca un aperetiv. Pofta vine mâncând mai ales pentru cititori. Oh, cât despre beneficii, le știe fiecare, sunt sigură ca toți am vazut/auzit sfaturile cu ia o carte și citește și vei vedea cum te simți. Acum imaginați-vă cât de mândri de voi înșivă veți fi când veți putea trece la activ o carte citită (sau a n carte pe anul ăsta dacă sunteți cititori versați). Veți putea încet, încet să cunoașteți mai multe cuvinte noi, să vă exprimați mai bine, să citiți mai bine, să vă imaginați mai multe și mai frumos decât cel mai bun regizor de filme din lume. Dați această posibilitate creierului vostru, el chiar merită să trăiască aceste povești și să crească singur.
  2. Uh, asta e cea mai importantă idee: lasă-ți copilul să se joace. Nu vă mai faceți atâta inimă rea pentru că nu ați găsit activități creative și educative în fiecare zi pentru copii voștri. Dacă asta vă face plăcere- și sunt astfel de mame bravo, care în fiecare zi au câte un plan de activități și fac cu copii lor lucruri mai bune decât la grădiniță sau  la școală și cel mai important este că o fac cu plăcere, o fac de la sine de parcă s-au născut cu asta- păi, iată, dacă aceste activități vă fac plăcere ambelor părți atunci go for it– Internetul e plin cu sfaturi în acest sens. Dar dacă sunteți o mamă obișnuită cu alte activități, atunci lăsați copilul să se joace liniștit, mai implicați-vă în acest joc, savurați hârjoneala cu el, mai citiți-i ceva dacă ăsta e ritualul vostru de adormit sau mai lăsați-l să se uite la TV o oră pe zi. E criză și pentru ei, deci e excepție, dar asta nu înseamnă că sunteți mame rele dacă mai slăbiți hățurile și vă relaxați alături de ei. Amintiți-vă de copilărie și de jocurile voastre preferate de atunci. Nu cred că părinții noștri veneau la noi cu noi și noi activități în fiecare zi. Mai degrabă ne implicau în munca lor și asta era un fel de joc pentru noi, ce ne modela pe nesimțite. Apoi  copiii vor reveni la școală/grădiniță, le va fi un pic mai greu să se readapteze, dar o vor face, vor fi iar activități de logică, de scris, de dezvoltare a motricității, de dezvoltare a creativității și de creștere a micilor genii. 😉

Criza asta nu va dura o veșnicie și lumea își va rescrie valorile, sper doar să nu plătim prea scump pentru ele. Dar vom aprecia mai mult toate posibilitățile de a ieși la aer afară, de a face shopping, de a savura o cafea într-un local, de a merge să hoinărim prin parcuri și pe străzi. Vom aprecia mai mult pe cei dragi și timpul cu ei, ne vom vizita părinții mai des poate, vom vedea cu alți ochi pe partenerii noștri de viață,cu care acum petrecem 24 ore în zi, descoperindu-i și pe ei și pe noi ca fiind altfel, sau poate la fel… ne vom iubi mai mult libertatea pentru că știm cum e să #staiacasă.

Dacă acest articol ți-a lăsat o umbră de zâmbet sau un gând bun, distribuie-l mai departe. Poți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

Despre visurile noastre de azi și de mâine

 Eu vreau de fapt, să trezesc în noi, actualii sau viitorii părinți un simț al libertății pe care să îl transmitem copiilor noștri

Noi suntem, cumva, generația părinților noștri sau, mai bine spus, a viitorului lor transferat în noi.

După ce tinerețea lor a fugit înghițită de niște timpuri stranii cu  multe limitări și greutăți, cu lipsă de informare și îngrădire socială, a venit un timp al tuturor posibilităților și ei nu-l mai puteau folosi, pentru că au trebuit să devină părinții noștri.

Printr-un fel de pact nespus/ nescris cu lumea ( și transmis până azi uneori), toți cei deveniți părinți trebuie să renunțe la propriile visuri și să se concentreze pe copiii, or, ce poate fi mai important decât asigurarea tuturor condițiilor pentru ca ei să aibă ceea ce noi nu am avut, nu-i așa?

Așa se face că propriile lor dorințe au devenit visurile copiilor lor,  propriile lor frici au fost trecute copiilor drept moștenire.

Și câți dintre noi nu au urmat o facultate la sfatul părinților, fie pentru că asta e ceea ce unul dintre ei și-ar fi dorit, fie pentru că se gândeau ei aceasta ne va oferi un venit sigur, un ban, o rezolvare a problemelor pe care ei nu au avut-o?

Și iată acum o lume  din medici, avocați, ingineri, manageri, economiști, contabili, toți cu studii superioare, toți oameni serioși parcă, oameni ce se simt din ce în ce mai nelalocul lor în ea, și care realizează , la un moment dat, că nu asta e viața pe care vor să o trăiască.

Și se tem să înceapă de la zero, fie pentru că le e rușine de gura lumii, fie pentru că se cred prea bătrâni la 30 ani, fie pentru că încă nu pot să își dea seama ce vor cu adevărat să facă.

Mai sunt și din cei care au avut libertatea să aleagă, dar nu au știut ( cum ar fi putut, fără o pregătire adecvată) cine sunt la 18 ani și tot pot da vina pe părinți că le-au stricat viitorul.

Ce zic eu acum nu e o critică părinților, ei chiar au făcut tot ce ai putut reieșind din resursele pe care le-au avut.

Eu vreau de fapt, să trezesc în noi, actualii sau viitorii părinți un simț al libertății pe care să îl transmitem copiilor noștri.

Vreau sa înțelegem că putem deveni noi înșine cei ce ne dorim chiar și atunci când apar copiii (deși știu cât de greu uneori este și cât de limitat în posibilități te simți când ai vrea să treci un curs online care te interesează, dar trebuie să achiți grădinița/școala, ori taxele  obișnuite, gospodărești) și nu e nevoie să proiectam visurile noastre asupra lor.

Vreau ca ei, copiii noștri, să îndrăznească să viseze singuri, să înceapă să se cunoască pe sine, să facă încercări și să se lovească se propriile eșecuri ori cel puțin să nu le fie frică de ele.

De ce m-am gândit acum la aceste lucruri? Pentru că am dat peste un curs al lui  Mel Robins „Best Decade Ever”, unde se cerea să îți scrii cele mai îndrăznețe, nebunești visuri pentru următorii 10 ani. Și eu m-am pomenit gândindu-mă: să găsesc o școală bună pentru Vladimir , să pot să îmi dau copii la cursuri de dans și sport, să le dezvolt simțul artistic la vreo școală de arte, etc. și apoi după ce am umplut foaia cu dorințe pentru ei mi-am dat seama că astea sunt visuri pentru Ei! Dar ce-mi doresc eu pentru mine??? Cum voi fi eu în 10 ani?  Sună egoist știu, dar dacă nu mă concentrez asupra mea,  mă voi pomeni proiectând și creionand viitorul copiilor mei cât ei vor sta cu nasul în telefon, Doamne ferește 😅

Haideți să ne gândim ce vom fi, unde vom fi fiecare dintre noi în 10 ani. Cu ce ne vom ocupa când copiii vor fi suficient de mari ca să aibă propriile interese? Cu ce ne-ar place să ne ocupăm? Este suficient ceea ce facem astăzi, ca în 10 ani să nu privim cu regret în spate și să nu mai știm încotro să mergem ?

Ne vom simți , oare, la fel de bine cu noi înșine, cu activitățile noastre și cu ceea ce am devenit când nu vom mai avea grijile de astăzi ( să iei copilul de la grădiniță la timp, să îl duci la fotbal, să cauți o școală bună de dans etc.)?

Ce ne vom spune când ne vom privi în oglindă?

Cum vom putea să savurăm clipele și viața fiind un pic mai departe de copiii noștri?

Sunt întrebări pe care cred că trebuie să ni le punem cu toată sinceritatea și să reflectăm la ele.

Nu acuz pe cineva, nu vreau să spun că toți vor avea ceva de regretat, nu critic pe cei ce fac din creșterea copiiilor un scop /vis în sine. Îndemn, doar să reflectăm la diferențe, la propriile noastre ființe dincolo de ce suntem azi.

Vreau să îndrăznim să ne vedem mai departe și poate să adoptăm  de pe acum un hobby, care ulterior ne va fi colacul de salvare.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

 

Înapoi în câmpul muncii :P

Am reușit să gust din viața mamelor cu job-un cocktail făcut preponderent din multe griji și simțul vinovăției cu nuanțe de lipsă de timp și presărat cu o senzație oarecare de libertate.

Cam un an în urmă scriam cum e să faci parte din tabăra mamelor casnice. Câte lucruri ni se pun pe umeri și câte așteptări avem noi însene în această fază.

Acum la un an distanță, am reușit să gust din viața mamelor cu job. Este un cocktail făcut preponderent din multe griji și simțul vinovăției cu nuanțe de lipsă de timp și presărat cu o senzație oarecare de libertate.

De ce femeile aleg să își lase copii cu bone sau în creșe și să își reia jobul?

Unele pot să o facă din motive financiare, altele susțin că se plictisesc acasă cu copii și într-un fel degradează inteletual, altele își iubesc foarte mult activitatea și nu pot să se abțină de la a o practica sau sunt convinse că fără ele nimic nu merge cum trebuie.

Motive pot fi multe și toate la fel de întemeiate. Dar ceea ce trebuie să ținem minte este că Nu e treaba noastră!

Și ar trebui să încetăm să punem întrebări incomode mamelor: de ce au ieșit la lucru, când vor ieși, pe ce salariu au schimbat plăcerea de a sta acasă cu copilul etc. Ori invers: de ce stă acasă, de ce nu se apucă să facă ceva că degradează și alte perle de acest gen.

Ar trebui mai puțin să ne intereseze motivul pentru care cineva hotărăște să își reia jobul în loc să stea acasă cu copilul și mai mult să fim cu ochii pe condițiile din creșe și grădinițe ori pe calitatea serviciilor de educație. Asta e o problemă destul de acută pentru o țară ce se vrea în ascensiune și viitorul căreia depinde de acești copii.

Dar nu despre asta voiam eu să discutăm, ci despre fricile pe care le încearcă o mamă atunci când își lasă copilul pe „mâini străine”, despre toți acei „dacă” pe care și-i spune, când ia această hotărâre și despre prejudecățile societății noastre.

În primul rând o mamă ce vrea să își reia jobul când copilul e mai mic de 3 ani trebuie să se gândească cu cine își lasă copilul în tot timpul cât ea va fi ocupată.

Mămica are atunci  de ales între a-l lăsa cu bunicii sau cu cineva din rude (dacă aceștia sunt disponibili și capabili să ofere acest ajutor), cu o bonă (a cărei preț pentru servicii full-time ajunge și la 7-10 mii lei) sau să recurgă la serviciile unei  creșe private, unde iarăși trebuie să plătescă jumătate din salariul său, ori chiar mai mult uneori.

Noi am ales o creșă și a fost o alegere bună, zic eu. Vlăduț s-a obișnuit cu comunitatea de copii, a învățat în fiecare zi câte ceva, avea ocupații sănătoase și eu eram liniștită lăsându-mi odorul în siguranță.

Primele zile cât a durat acomodarea mă gândeam că sunt o mamă rea, cum pot eu să îmi las copilul cu niște străini, cine știe cum îl hrănesc, cum vorbesc cu el. Mă gândeam că el stă într-un colț și plânge și nimeni nu îi acordă vreo atenție. Imaginația mamelor nu are capăt în aceste situații. Apoi vedeam cum iese în fiecare seară mulțumit, cum aleargă în brațele educatoarei dimineața, cum stau toți cuminciori în jurul mesei de activități și am respirat ușurată- copilul a luat calea cea bună. Era timpul și pentru mine să o iau- să îmi văd de treburile mele și să nu  mă mai simt vinovată.

Mulți se tem de avalanșa mucilor și a cazurilor de viroze odată ce se începe perioada grădiniței, dar e un proces normal, prin care am trecut și noi cu bune și cu grele. E ceva absolut firesc și chiar binevenit pentru dezvoltarea armonioasă a sistemului imunitar al copilului.

(Noi ne străduim să nu exagerăm cu medicația și să lăsăm organismul să lupte cu forțe proprii. Facem vaccinele la timp și încercăm să nu inventăm boli acolo unde ele nu sunt).

Acum suntem în faza de după sărbători când vacanța ne-a dat programul peste cap și ne este mai greu să ne trezim, mai greu să fim ascultători. oricum sunt sigură că vom trece și peste asta.

În sfârșit, fiecare mamă are dreptul să aleagă cu ce să își ocupe timpul: să stea 24 ore alături de copilul ei, sau să fie o mamă cu job care oricum le reușeșete pe toate. Important este să creăm condițiile necesare ca aceste opțiuni să fie accesibile pentru toate mamele -niște creșe cu locuri disponibile de la o vârstă mică, educatori calificați și răbdători cu copiii mici, servicii de bone la un preț pământesc pentru un muncitor de rând, și posibilitați de locuri de muncă cu timp flexibil pentru mămici.

Iată la aceste capitole mai avem mult de muncit, dar o să ne iasă dacă o să fim un pic mai implicați și solidari unii cu ceilalți.

Planuri noi pentru un An Nou

Pentru mine multe lucruri s-au aranjat la locul lor și am înțeles că eu am nevoie de încurajări și impulsuri din exterior, de la cei care mă înconjoară ca să duc ceva la un bun sfârșit. De aceea anul acesta tot mi-am făcut o listă cu scopuri, pe care sper să o respect.

Mi-am făcut deseori planuri, mai ales la început de an.

Toată lumea așa face, aproape că e în vogă să faci planuri, sa îți spui că de luni viața se va schimba.

Eu îmi notam liste întregi cu ceea ce îmi doresc să realizez (pe hârtie sau le repetam în gând ca pe o mantra) și deseori aceste promisiuni, pe care mi le făceam, nu se soldau cu vreun rezultat.

Scuze se găseau multe, explicații și mai multe- lipsa de timp/condiții favorabile, lipsa de bani, lipsa de energie, lipsa de talent, un job solicitant etc., adevărul este că realizarea unei sau altei dorințe depinde de doar doi factori, cred eu acum (la înălțimea înțelepciunii atinse după un an de absență și procrastinare în ale scrisului 😀 ).

Primul este cel de prioritizare.

Nu ai cum să faci ceva atât timp cât găsești alte lucruri care să te preocupe mai mult în acel moment. Nu poți să faci mâncare când, de fapt, pentru tine prioritar este să privești până la urmă ultimul episod din serialul preferat, ori să stai pe covor cu copilul tău, ori să citești o pagină dint-o carte captivantă.

Scuza cea mai răspândită este lipsa de timp de a face ceva, adevărul este că dacă ne-am dori cu tot dinadinsul acest lucru, timp pentru el vom găsi întotdeauna.

O organizare un pic mai eficientă a timpului, inclusiv cu planificarea evenimentelor și respectarea acestor planuri, va duce la o mai bună reușită și desigur vom putea face acele lucruri pe care taaaare ni le dorim în fiecare luni.

Eu sunt Omul Amânărilor. Mie îmi este foarte greu să îmi impun să fac un lucru de la „a la z ”, fără să găsesc o mulțime de alte chestii de făcut, care atunci îmi par mai importante, ori o mulțime de scuze care îmi aduc posibilitatea de a lăsa pe altădată acel ceva.

De exemplu, am auzit de foarte multe ori despre beneficiile apei cu lămâie – un pahar din această licoare de dimineață pe stomacul gol tonifiează organismul, îl ajută în lupta cu radicalii liberi, îți face pielea mai frumoasă și te energizează la nivel celular încât prinzi aripi la nivel intelectual și productiv. Și în fiecare dimineață mă pomeneam că îmi aminteam aceste fapte cu regret: ba pentru că nu aveam lămâie, ba pentru că ieșeam din casă fără să reușesc să iau micul dejun, ba pentru că în mintea mea paharul cu lămâie arată perfect în primele ore ale dimineții și nu după ce eu mă satur de mâncat tot din frigider. De aceea am tot așteptat o zi de luni și am amânat procedura vreun an aproape.

Într-una din zile, soțul meu află despre minunea apei cu lămâie dintr-o emisiune pe un canal ce-i place lui pe YOUTUBE și fix peste 10 minute coboară la magazin să cumpere un kg de lămâie și peste alte 5 minute un urcior întreg a fost preparat pentru a –l utiliza oricând poftim. De atunci bem ambii apă cu lămâie și ne simțim mai bine, zic eu.

Iată cum pot doi oameni să reacționeze diferit la același stimul.

Și aici intervine cel de al doilea factor, despre care cred că ne face sau nu să procrastinăm.

Este vorba de Tipul personalității conform clasificării „Celor patru tendințe” descrise de Gretchen Rubin în cartea „ The four tendencies”. Puteți găsi cartea în varianta engleză pe Elefant sau Amazon. Eu am ascultat varianta audio pe Scribd, unde am un account ce îmi permite citirea, descărcarea și ascultarea a o mulțime de cărți/documente.

Autoarea explică cum cu ajutorul unei întrebări relativ simple poți câștiga un munte de informații despre sine. Întrebarea este: „How do I respond to expectations?” adică „cum răspund eu la așteptări/promisiuni?”. Mai simplu spus trebuie să ne răspundem sincer la întrebarea: „cum îi determin pe oameni, inclusiv pe mine însămi, să facă ce vreau eu?” În dependență de modurile generale de a răspunde la această întrebare există 4 tipuri de personalități:

  1. Upholders-independenții, aceștia răspund la propriile promisiuni cât și la așteptările din exterior în mod egal, bazându-se pe propriile principii de viață și pe prioritățile pe care și le pun. Aceștia sunt „norocoșii” ce pot să se trezească la 5 dacă asta e ceea ce își doresc pentru a-și mări productivitatea, pot să scrie o carte fără să aibă un dead-line din exterior, ori pot să răspundă cu un NU sau DA ferm la cerințele celor din jur (sunt mai rari așa oameni, dar de obicei ei sunt foarte efectivi și își ating scopurile pe care și le pun).
  2. Questioners – cei care pun întrebări multe despre orice și care de obicei încep cu „da’ pentru ce mie asta?” dacă argumentele la această întrebare sunt satisfăcătoare, atunci acești oameni pot să răstoarne munții, (dacă asta le aduce un beneficiu bine argumentat). Cred că soțul meu e un astfel de om- dacă își răspunde singur prin argumente logice de ce un lucru e benefic sau nu, atunci își poate impune să lucreze asupra acestui fapt, vezi exemplul cu lămâia. 😉
  3. Obligers- ăștia sunt „ascultătorii” sau cei care vor răspunde mai repede și mai ușor la un impuls/îndemn/cerință ce vine din exterior (de la alții), decât la propriile cerințe sau promisiuni. Din categoria aceasta face parte și umila mea persoană 🤦‍♀️. Când eram studentă îmi era extrem de ușor să învăț, să respect regulile, să fiu un student exemplar, pentru că majoritatea cerințelor erau externe, venite de la profesori, de la sistemul de învățământ. Pentru mine, orice regulă din exterior este o lege sfântă și nu înțeleg cum se poate aceasta de încălcat. Dar atunci când îmi promit mie ceva, când fac un angajament față de mine însămi, nu simt vreo responsabilitate prea mare pentru a-l respecta. De aceea proiectele fără dead line-uri, individuale, unde trebuie să preiei inițiativa și să lucrezi fără a fi urmărit de cineva, mi se par extrem de greu de realizat.( Aproape 80 % dintre oameni fac parte din această categorie).
  4. Rebels- rebelii sunt cei care vor răspunde cu Nu la orice îndemn/cerință din exterior și cu Da la acel impuls care, cred ei, este propria lor inițiativă. Acestor oameni nu este prea potrivit să le spui ce și cum să facă, sau dacă o faci așteaptă-te să capeți un efect fix invers indicațiilor tale. Și putea, totuși, să sugerezi o idee și să aștepți ca în mintea lor să izvorască planul propriu de realizare a acesteia.

Acestea sunt descrieri scurte ale celor 4 tipuri de personalități, dar dacă doriți să aflați din care categorie faceți parte, mergeți pe pagina chestionarului de aici și răspundeți la câteva întrebări.

Pentru mine multe lucruri s-au aranjat la locul lor și am înțeles că eu am nevoie de încurajări și impulsuri din exterior, de la cei care mă înconjoară ca să duc ceva la un bun sfârșit. De aceea anul acesta tot mi-am făcut o listă cu scopuri, dar am de gând să o arăt la o lume întreagă (cel puțin soțului meu ) poate astfel voi deveni mai responsabilă și voi îndeplini marea majoritate a acestor scopuri.

Este alegerea voastră de a face sau nu planuri de anul nou și dacă faceți parte din categoria „ascultătorilor” încercați să faceți promisiuni mici celor din jur, care, în final, vă vor ajuta să îndepliniți propriile promisiuni.

Să avem un an nou productiv !

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Micile Victorii, fac din noi Marii Biruitori.

 

„Rolul de părinte rămâne singura mare realizare a oricărui amator” Alvin Toffler

Zilele astea încep să descopăr în copilul meu un mic mofturos care încearcă să plângă ca să obțină orice vrea, care începe a smiorcăi pentru că vrea în brațe, sau vrea o mașinuță sau vrea orice altceva.

Răbdarea mea este greu încercată și soluția care îmi vine cel mai des în minte: să îi arăt cine este stăpânul în casă, cu o palmă la funduleț.  Un gând foarte greșit și vicios care îmi dă târcoale și pe care încerc să îl alung. Atunci îmi amintesc să respir adânc și să o iau de la capăt cu „alternativele”.

Pentru „alternative” poți vedea și articolul Un truc simplu pentru un start în tot ce îți dorești 

Nu sunt defel perfectă, îmi ies din fire și pot să strig, pot să mă răzbun pe cei din jurul meu, pot să vreau să găsesc vinovatul pentru comportamentul copilului meu și încep atunci să arunc vina pe buneii prea permisivi, pe oaspeții ce vin cu dulciuri și mașinuțe, pe soțul meu că e așa de calm, când eu fierb de furie- toți devin dușmanii mei.

Și de ce? Pentru că nimeni nu ne învață cum să fim părinți- suntem niște amatori, nicidecum profesioniști. Dar acum că ne transformăm în unii și, mai ales, știind că trebuie să facem o treabă bună, pentru că de asta depinde toată viața copilului nostru, începem să simțim toate efectele acestei transformări.

Orice schimbare e dureroasă, într-un fel, pentru că trebuie să modificăm cursul nostru firesc (care de cele mai multe ori tinde spre haos și lenevire în asociere cu o lipsă de control a emoțiilor), trebuie să ne modelăm și asta poate veni de la sine instinctiv, ori poate avea nevoie de efort, de cunoștințe, de dorință de a fi mai bun. Este o presiune zilnică asupra noastră ca părinți, dar fiecare victorie mică poate să ducă spre creșterea unui „copil bun”.

Într-una din nopțile recente răbdarea mea de mamă a fost pusă la grea încercare.

Vladimir a fost toată ziua la grădiniță, a fost brăvuț, s-a jucat, a dormit, a desenat, seara l-am luat acasă și spre marea mea surprindere, a stat liniștit cât eu am pregătit masa. Apoi au venit niște rude pe la noi și el a arătat cât de voinic este, cât de bine mănâncă singurel, cum îi place lui să danseze și alte lucruri ghidușe. Probabil din cauza surplusului de emoții și a oboselii, noaptea s-a trezit nitam-nisam și a început să plângă și să ceară ceva, fără ca noi să ne dăm seama ce dorește. Ceai, apă, covrigei, biscuiți, pernuță, legănat, în brațe… nimic nu părea să îl ajute. Se cuibărea tot mai mult la pieptul meu și continua să plângă.

Era deja destul de târziu, eram obosiți, voiam și noi să dormim și nervii ne erau întinși la maximum. Prima reacție care îmi veni, a fost să îi dau o palmă la funduleț (metoda cea mai simplă care parcă ne este înnodată în ADN) „să se liniștească”, apoi mi-am privit copilul, care era somnoros și chinuit la rândul său și l-am văzut cum căuta mângâiere în brațele mele și mi-am zis atunci că palma nu liniștește pe nimeni- mai degrabă tulbură un copil și el nici măcar nu va înțelege de ce este pedepsit. Iar eu mă voi simți vinovată, frustrată, mai nervoasă.

Am căutat atunci să îl dezmierd, să aștept să își caute locul lui ca să se cuibărească și să adoarmă (deși asta însemna să ne rotim de zeci de ori pe același loc), am căutat în mine mai multă răbdare și am găsit-o!

Finalul a fost de o dulcegărie nemaipomenită: a adormit cu capul pe pieptul meu, ascultându-mi bătăile inimii, în timp ce eu continuam să „vorbesc cu el în gând”, așa cum făceam când El era sub inima mea. Am adormit și eu așa și m-am trezit când Tati l-a luat în brațe, ca să îl așeze în pătucul lui.

Această discuție din mintea mea, m-a ajutat mai mult pe mine ca să mă liniștesc și să mă conectez la copilul meu, apoi l-a ajutat pe Vladimir, exact ca o reacție în lanț. Așa cred acum.

Și asta a fost o mică victorie a mea în lupta cu „metoda Palma”, pe care vreau cu orice preț să o excludem din viața noastră.

Dacă ești de acord cu mine, poți să citești și articolul De ce nu mai putem să ne creștem copiii așa cum au făcut părinții noștri cu noi.  

Aștept  cu drag părerile voastre în comentarii. 😉

Iubirea nu poate naște Violență, NICIODATĂ! În orice sferă a vieții și a tipurilor de relații.

Și despre asta vom mai vorbi aici pe această pagină, nu doar odată.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Mă puteți urmări și pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

 

 

Un truc simplu pentru un start în tot ce îți dorești

Eu citesc foarte greu cărți motivaționale și de self help. Îmi place să ascult podcasturi, să privesc diverse canale pe Youtube, dar mai greu mă urnesc în a citi ceva plin de lecții de viață.

Cu toate astea, iată că pe raftul meu se strâng din ce în ce mai multe cărți de self help, psihologie, lifestyle ș.a. Paradoxal, nu-i așa? Le cumpăr pentru că aud despre ele în discuțiile super interesante peste care dau în timpul căutării mele continue de inspirație. Și îmi zic ,de fiecare dată, că o să-mi placă la nebunie să le citesc chiar din momentul cum ajung acasă. Adevărul este că euforia mea se dezumflă și răsfoind aceste cărți dau peste idei bune la care încep să gândesc și să le răsucesc pe toate părțile, dar foarte rar se întâmplă să citesc una din scoarță în scoarță.

Una din ultimile mele achiziții este cartea lui Mel Robbins „Regula de 5 secunde”. Urmăresc canalul de Youtube al autoarei și discursurile ei sunt chiar pline de zel și motivație, în plus îmi place să o ascult într-o engleză americană autentică, îmi delectez urechiușele. Însă cartea e plină cu ceea ce spune ea în numeroasele ei interviuri, discursuri, discuții cu cititorii săi. Sunt o mulțime de exemple ale urmăritorilor lui Mel care au fost ajutați și inspirați de această Regulă de 5 secunde. Pe mine acest fapt un pic mă agasează pentru că nu îmi plac lucrurile repetitive, care bat apa în piuă pe același subiect, ce ar încăpea în treizeci de pagini maxim.

Este totuși o carte utilă, pe care o recomand celor care vor să facă ceva și mereu ezită, fiindcă mereu apare altceva de făcut, fiindcă mereu apar gândurile care ne fac să ne schimbăm decizia, mereu apare neîncrederea sau amânarea găsindu-ne diverse scuze.

Regula este una foarte simplă: în momentul când vrei să faci un lucru (să mergi la sală, să bei apă, să nu mai strigi la copiii tăi), apar și gândurile care te fac să anulezi acest fapt (sunt prea obosită, am să încerc mâine, nimeni nu o să mă asculte etc.) și timpul între aceste două apariții în creierul tău este de circa 5 secunde. Dacă lași să se scurgă aceste secunde vei ajunge să fii asaltat de gânduri ce te vor determina să renunți în final la inițiativa ta. Dar dacă odată ce vrei să iei o decizie numeri 5.4.3.2.1 atunci se activează zona cortexului prefrontal și atunci alungi scuzele de amânare și te apuci de treabă real, pe bune.

Eu folosesc această regulă când am de făcut un telefon important. De fiecare dată când trebuie să vorbesc cu cineva, tind să mă gândesc ce va spune persoana respectivă, cum va reacționa la ceea ce am a-i comunica, care va fi feedback-ul și în final amân sunetul/întâlnirea. Dar mă străduiesc să acționez în primele secunde de la apariția hotărârii inițiale: formez numărul, sau încep să mă pregătesc să ies din casă.

Mai funcționează în cazul meu când îmi pierd răbdarea cu Vladimir. Deși e un copil super cuminte, mereu vesel, foarte înțelegător și răbdător, se mai întâmplă să facă mofturi ca un veritabil leuț. Atunci număr în gând 5.4.3.2.1 și mă calmez, încercând să privesc situația din alt unghi, să îl văd pe Vlăduț ca pe un copil insistent și curios nu ca pe dușmanul meu ce vrea să mă aducă la exasperare. It really helps.

Am mai scris despre cum să fii o mamă Zen aici și câteva sfaturi găsiți în acest articol, vă invit să vedeți 🤗

Dacă vrea cineva să îi împrumut această carte, o fac cu mare drag, chiar sper să fie de folos celor ce se hotărăsc greu să ia o decizie.

Între timp, mă întorc la grămada mea de cărți ce mă așteaptă și sper să revin curând cu noi impresii și/sau sfaturi.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Un text perfect (veți ști de ce, când veți ajunge la capăt ;) )

Am avut câteva zile când simțeam că nu vreau să fac nimic. Începeam ceva să scriu, apoi nu îmi părea suficient de bun, de real, de adevărat, mă înfuriam și lăsam totul baltă.

Voiam să fac un articol wow, să scriu repede și fluent ca un râu umflat de primăvară. Voiam să fiu eu povestitoarea care va ști să cucerească inimile de la primul cuvânt și din mine nu ieșeau decât banalități pe care mă supăram.

Învinuiam pe toți, pe mine inclusiv, dar cel mai mult mă temeam că orice voi fi scris nu se va putea compara vreodată cu cele mai frumoase și inspiratoare texte pe care le-am citit în ultimul timp.

Muza nu îmi mai era prietenă, nu mai puteam scrie nici o poezie, nu mă puteam refugia nici măcar în vreo carte bună, pentru că nu îmi mai păreau bune și priveam grămada care mă așteaptă cu scepticism maxim- nu voi reuși niciodată să le citesc și nu voi învăța nimic din ele, pentru că NIMIC nu mă mai poate ajuta.

Pe scurt eram pe fundul unei prăpăstii. Un hău adânc și gol în care risc, de fapt, să mă prăbușesc de multe ori când vin să stau în fața voastră, dezbrăcându-mă de cuvinte ca o mireasă în fața mirelui: așteptări multe, emoții, dorințe, frici, neîncredere și frumusețe se zbat să iasă pe rând la suprafață din mine. Și atunci pot să mă prăbușesc.

Am realizat, apoi, că eu caut perfecțiune. Mi-am dat seama că, în momentul când eram destul de aproape de a face ceva, gândul că ceea ce fac nu e suficient de bun îmi bloca toate celelalte gânduri. Și PAC puneam capac la toate, lăsam mâinile în jos și mă duceam să mănânc o ciocolată.

Not helping.

Nu mă ajuta nici o iotă, glucoza se evapora mai repede decât reușeam eu să încheg un gând bun și am zis să mă opresc înainte să mă aduc la condiția de gogoașă rotunjită în nefericirea ei.

Ce m-a făcut să mă apuc de tastatura asta azi, a fost primul gând ce mi-a venit dimineața când am deschis ochii- am poftă să scriu. Am realizat că abia așteptam să mă așez la masa mea de lucru (în bucătărie, de altfel, îmi țin biroul 😀 ) și să scriu tot ce îmi vine în cap.

Nu cred că a fost un mare miracol, eu doar am realizat că undeva în adâncurile creierașului meu se săpa greu și insistent ideea că oricât aș încerca eu, tot nu voi scrie vreodată vreo capodoperă. Și răzvrătita din mine a răspuns cu „și ce???” nu pretind laurii vreunui mare scriitor.

Dar eu scriu pentru că îmi place. Și dacă textul meu de azi va convinge pe cineva că a începe ceva,un lucru, este mai bine decât a arunca la coș încercări eșuate înainte de termen, doar pentru că vrem să fie totul perfect, atunci Mission accoplished for today.

Eu întotdeauna m-am temut de ce va crede lumea (un obicei din copilărie pe care cu greu îl scot din mine azi) și da, părerea oamenilor contează, doar trăim printre oameni, dar dacă ne vom lăsa copleșiți de dorința de perfecțiune, de dorința de a acoperi așteptările tuturor, atunci nu vom putea realiza nimic cu adevărat.

Așa că azi textul meu e un îndemn la acțiune, la a face ceea ce ți-ai dorit, ceea la ce ai visat, cu pași mici, cuvânt cu cuvânt, lecție cu lecție, ca să trăiești starea de împlinire cu fiecare pas ce îl faci, nu doar așteptând să te lovească ceva măreț.

De multe ori ne gândim la oamenii care au obținut succes și ne spunem: „ a avut noroc, a fost o întâmplare fericită să întâlnească o persoană sau alta, să găsească o oportunitate să dea peste acea șansă etc.” Adevărul este că șansele nu vin ca o avalanșă, ele se găsesc la fiecare pas, doar că acești pași trebuie făcuți.

Unui om de succes, deși pare că i-a surâs norocul peste noapte, nu-i cade nimic din cer. El de fapt a muncit în fiecare zi ca să fie pregătit să dea mâna cu șansa respectivă, el a învățat, a vorbit, a studiat oamenii din jur, și-a învins fricile puțin câte puțin, ca să fie pregătit să se arunce într-un vârtej de întâmplări, care pentru altcineva nu ar avea vreo importanță prea mare și nu ar duce nicăieri, dar care pentru el sunt decisive, pentru că a învățat să le vadă, să le simtă importanța.

Cuvinte mari, veți spune- hmm…e posibil. Dar încercați și voi să faceți câte un lucru mic în fiecare zi pentru dezvoltarea voastră personală/profesională și veți vedea că surprinzător veți da și peste șansa miraculoasă într-una din zile.

PS. am scris ceva despre neîncredere și cum facem lucrurile care ne plac în acest articol. Enjoy 😉

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.